Păcatul mândriei
Ce este mândria?

Mândria, care, după cuvântul Sfintei Scripturi, izvorăşte din inima omului (Marcu 7, 21-22), este pretţirea de sine peste masură şi atitudinea de superioritate sau de dispret faţă de ceilalţi oameni. Deoarece prin mândrie au căzut atât îngerii cei răi, cât şi cei dintâi oameni, mândria este privită ca începutul păcatului. Ispita mândriei este foarte întinsă. Nu este credincios care să nu fie ispitit de acest păcat. Însuşi Mântuitorul a fost ispitit spre acest păcat de către diavol, la începutul lucrării Sale în lume (Matei 4, 8-9).

Ce urmări aduce păcatul mandriei?

Cel ce se lasă cuprins de păcatul mândriei uită că tot ce are a primit de la Dumnezeu, nesocoteşte poruncile lui Dumnezeu, se laudă numai pe sine, grăieşte de rău pe altul, este făţarnic, se răzvrăteşte împotriva autorităţilor şi rânduielilor obşteşti. Astfel, din mândrie, întocmai ca dintr-o rădăcină otrăvită, se nasc multe păcate. Sfântul Casian Romanul, vorbind despre acest păcat, spune: «Patima mândriei întunecă întreg sufletul şi-l prăbuşeşte în cea mai adâncă prăpastie.
Păcatul mândriei, când pune stăpânire pe bietul suflet, ca un tiran prea cumplit care a cucerit o cetate mare şi înaltă, il dărâmă în întregime şi îl surpă până în temelii. Apoi îş construieşte cetatea sa. Marturie despre aceasta este îngerul acela care pentru mândrie a căzut din cer. Căci fiind zidit de Dumnezeu şi împodobit cu toate virtuţile şi cu înţelepciunea, n-a voit să le recunoască pe acestea venite din darul Stăpânului, ci din firea sa» 635 (Filocalia, vol. 1, p. 123).
Mântuitorul infierează cu toată tăria păcatul mândriei, arătându-i urmările atât de grele. El spune: „Oricine se înalţă pe sine se va smeri” (Luca 14, 11). Iar Sfântul Apostol Iacov zice: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă” (4, 6). Creştinul, deci, trebuie să se ferească şi să se lepede de păcatul mândriei, îmbrăcându-se cu virtutea smereniei şi întărindu-se sufleteşte prin post şi rugăciune. El trebuie să-şi amintească totdeauna că toată virtutea şi tot ce are el a primit de la Dumnezeu, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit?” (I Cor. 4, 7)

Mândria (definiţia)
„Mândria, mama relelor, care şi pe diavol 1-a făcut diavol, cu toate că nu era aşa mai înainte.” (Tâlcuiri la Epistola a doua către Corinteni, omilia XIII, pp. 134-135)
„Mândria nu este altceva decât pervertirea sufletului şi boală grea, care se naşte din prostie. Da, cel mai lipsit de mint eom din lume este cel mândru.” (Din voi. Problemele vieţii, P-35)
„Adevărat cu cale au numit dascălii cei bătrâni pe mândrie mărire deşartă.” (Din voi. Mărgăritarele Sfântului loan Gură de Aur, p. 31)
MÂNDRIA (- rădăcina şi maica oricărui păcat)
„Rădăcina, izvorul şi maica oricărui păcat este mândria. Din pricina ei omul a pierdut viaţa fericită a raiului. Din pricina ei şi diavolul, care 1-a înşelat pe Adam, şi-a pierdut rangul ceresc de înger.” (Din voi. Problemele vieţii, p. 34)

Mândria (naşterea mândriei)
„Un înţelept a spus-o foarte bine: începutul mândriei este a nu cunoaşte pe Dumnezeu.” (Comentar la Evanghelia de la loan, omilia XVI, 4, p. 80)
,,Şi după cum în trupul omului, când vreun suc străin şi rău se împrăştie prin sânge, nu lasă să se împrăştie sucurile cele prielnice, iar din această pricină şi se face umflătura organului, tot aşa şi din pricina raţionamentelor străine intrate în sufletul omului se naşte mândria.” {Comentariile sau Tdlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XII, p. 117)
„… pe trufie o zămisleşte înţelepciunea cea din afară.” {Comentariile sau Tălcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XLIV, p. 471)
„Nimic nu zămisleşte atât de grabnic trufia, ca banii, în acelaşi timp şi lipsa de minte, şi fudulia.” {Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei, omilia a XVII-a, p. 197)
„Orgoliul nu are altă origine ruşinoasă decât cunoaşterea rea şi dispreţul faţă de Dumnezeu. Aceea este originea lui satanică.” (Din vol. Bogăţiile oratorice, p. 594)
Mândria (felurile mândriei)
„Dacă cineva, mândrindu-se pentru meritele sale, pierde totul, cu atât mai mult cel ce se mândreşte fiind încărcat de păcate, de ce pedeapsă nu este vrednic? Un astfel de om nici nu se mai poate căi în cele din urmă.” {Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, omilia V, p. 67)
Mândria (cea bună şi de dorit)
„O singură mândrie trebuie să aibă cei ce îi slujesc lui Hristos: să nu slujească nici unei fapte ruşinoase, ci să-şi păzească sufletul liber, să-1 facă să ducă o viaţă curată.” {Despre rugăciune, cuvântul I, în voi. Omilii la săraculLazăr. Despre soartă şi Providenţă…, p. 208)
Mândria (manifestarea ei)
„Pe alţii, dimpotrivă, diavolul îi face să se laude cu strălucirea strămoşilor lor. Poate fi, oare, o mai mare prostie decât aceea să te mândreşti cu lucruri cu totul potrivnice unele altora? Unii se mândresc pentru că părinţii, bunicii şi străbunicii lor au fost nişte oameni de rând; alţii, pentru că au fost străluciţi şi vestiţi. Cum ai putea smeri mândria şi a unora şi a altora? Spunându-le unora: Urcă-te tu, care te făleşti cu strămoşii tăi, urcă-te mai sus de bunici şi de străbunici şi ai să găseşti printre străbunii tăi o mulţime de bucătari, de vizitii, de ne¬gustori!; altora, celor care se mândresc că se trag din nişte strămoşi de rând, spune-le dim¬potrivă: Şi tu, dacă ai merge mai sus pe scara străbunilor tăi, vei afla mulţi strămoşi cu mult mai străluciţi decât tine!”. (Omilii la Matei, omilia LVIII, IV, în col. PSB, voi. 23, p. 677)
„Cel mândru vrea să fie mai mare decât toţi oamenii; spune că nimeni nu-i egal cu el; şi oricâtă cinste i s-ar da, doreşte şi mai multă; şi stăruie şi socoteşte că nu are nici una; dispreţuieşte pe oameni, dar doreşte să fie cinstit de ei. Poate fi, oare, o lipsă mai mare de judecată? Un om mândru e o adevărată enigmă: vrea să fie slăvit de aceia pe care-i socoteşte o nimica. Ai văzut că acela care vrea să fie înalt a căzut jos şi stă la pământ? Cel mândru socoteşte că toţi oamenii sunt o nimica pe lângă el; el însuşi o declară. Aşa e mândria. Pentru ce alergi atunci, mândrule, la cel ce e o nimica? Pentru ce ceri de la ei cinste? Pentru ce doreşti să fii înconjurat de atâta mulţime de oameni? Iată omul mic, care stă pe un loc mic”. (Omilii la Matei, omilia LXV, V, în col. PSB, voi. 23, p. 756)
„Care pasăre spunem că zboară mai sus? Aceea care zboară mai presus de mâinile şi laţurile vânătorului sau aceea pe care vânătorul poate să o prindă fără laţ, din pricină că zboară pe jos şi niciodată nu poate să se înalţe? Ca această pasăre este şi îngâmfatul; orice laţ îl prinde cu uşurinţă, pentru că se târăşte pe jos”. (Omilii la Matei, omilia LXV, V, în col. PSB, voi. 23, p. 757) ‘
„Cel mândru pururea trăieşte în scârbe, pururea se frământă în sufletul său, pururea se tulbură, umblă încoace şi încolo fără să-şi găsească loc, şi nimic nu este în lumea aceasta care să poată astâmpăra pofta, mai bine zis, patima lui. Chiar pe împărat de l-ar vedea căzându-i la picioare şi închinându-i-se, nu se va sătura, ci va dori mai mult. După cum cei iubitori de argint orişicât ar strânge, tot mai mult doresc, tot aşa şi cu aceşti smintiţi, căci şi aceştia, ori de câtă cinste s-ar bucura, doresc mai multă, fiindcă patima mândriei creşte şi sporeşte la ei pe fiecare zi. Patimă grozavă este mândria, patimă ce nu are margini, ci numai atonei stă pe loc, când deja a omorât pe cel ce o avea.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei II către Tesaloniceni, omilia I, în voi. Comentariile sau Explicarea Epistolei către Coloseni, I şi II Tesaloniceni, p. 291)
„Că zice Sfânta Scriptură: Necurat este tot cel cu inima înaltă, şi atâta este de rea trufia cât nu numai spre răutate şi în râpa pieirii împinge pe cei ce o au pe ea, ci încă îl păzeşte pe om şi în bunătăţi fiind şi când nu poate să ne strice în alt chip, în bunătatea pe care o facem, ne face multă pagubă şi ne îndeamnă să răbdăm ostenelile iar de roade ne lipseşte. Că nu este cu putinţă să aibă cineva şi bunătatea smereniei şi să aibă şi mândria.” (Din voi. Mărgăritarele Sfântului loan Gură de Aur, p. 31)
„La fel şi băşicile cele de apă prea lesne se fac şi iar prea lesne crapă şi se fac apă şi aşa se fac mândri şi prea lesne pier.” (Din voi. Mărgăritarele Sfântului loan Gură de Aur, p. 31)
„Aceasta face şi cel măreţ, că numai pe sine se face bun, înţelept şi cunoscător, iar pe ceilalţi oameni nu-i are de nimic, numai ce-i batjocoreşte şi râde de ei şi de va cădea în păcat nu se pocăieşte, nu se smereşte că nu-1 lasă necunoştinţa, ca şi pe diavolul.” (Din voi. Mărgăritarele Sfântului loan Gură de Aur, p. 119)
„Cel mândru se consideră pe sine însuşi ca şi unic şi pentru a fi adorat. Cel mândru vrea pentru el însuşi omagiile, care nu-i sunt datorate decât lui Dumnezeu.” (Din voi. Bogăţiile oratorice, p. 594)
„Aşa e mândria! Rupe legătura dragostei, îndepărtează pe vecin, face pe cel mândru să se uite numai la sine. După cum un zid care se burduşeşte surpă clădirea, tot aşa şi un suflet care se umflă de mândrie nu suferă prietenia cu altul.” (Despre schimbarea numelor, cuv. IV, în voi. Despre schimbarea numelor. Despre răbdare. Despre milostenie…, p. 70)
Mândria (gravitatea)
„Aşa sunt uneltirile vrăjmaşului. Ne urcă prin înşelăciune la mare înălţime, ca să ne coboare de acolo în adâncul prăpastiei”. (Omilii la Facere, omilia XVI, III, în col. PSB, voi. 21, p. 180)
„De-ai face mii şi mii de fapte bune, de-ai săvârşi toată virtutea, dar dacă te lauzi cu faptele tale bune, ai ajuns cel mai nenorocit şi cel mai ticălos om. Şi aceasta se vede bine din cele ce a suferit fariseul acela, care s-a lăudat faţă de vameş şi a ajuns dintr-o dată mai prejos de vameş (Luca, 18, 9-14); cu limba şi-a pierdut toată bogăţia virtuţii; a ajuns gol şi sărac, suferind un naufragiu nemaivăzut şi nemaiauzit; şi-a pierdut toată încărcătura, chiar când a ajuns în port. Să păţeşti ce-a păţit fariseul; din pricina unei rugăciuni, pe care n-a făcut-o cum trebuie, înseamnă să ţi se înece corabia în mijlocul portului. De aceea şi Hristos, poruncind ucenicilor Săi, spunea: Când veţi face toate spuneţi: Slugi netrebnice suntem (Luca, 17, 10). Prin aceste cuvinte Hristos voia să-i întărească şi să-i ţină departe tare de această patimă pierzătoare.” (Omilii la Facere, omilia XXXI, II, în col. PSB, voi. 21, p. 396)
„Nimic nu-i mai cumplit decât mânia şi mândria. Ne fac în acelaşi timp şi mândri şi slugarnici; prin una ajungem de batjocură, iar prin alta suntem urâţi de oameni, căzând în păcate potrivnice: în îngâmfare şi în linguşeală. Dar dacă tăiem ce-i prea mult din aceste două patimi, vom fi smeriţi fără să fim umiliţi şi mândri fără să fim încrezuţi”. (Omilii la Matei, omilia X, VI, în col. PSB, voi. 23, p. 129)
„… cel mândru nu se cunoaşte deloc pe el însuşi. De aceea obişnuim să zicem de cel mândru: nu se cunoaşte pe sine, nu se ştie pe sine. Iar cel care nu se cunoaşte pe sine, pe cine poate să cunoască? După cum cel ce se cunoaşte pe sine cunoaşte pe toate, tot aşa cel ce nu se cunoaşte pe sine nu cunoaşte nici pe cel din jurul lui. Unul ca acesta este cel ce spune: Deasupra cerurilor îmi voi pune scaunul meu (Isaia 14, 13). Pentru că nu s-a cunoscut pe sine, n-a cunoscut nici pe toate celelalte”. (Omilii la Matei, omilia XXV, IV, în col. PSB. voi. 23, p. 326)
„Nimic nu-i mai rău decât mândria! Mândria scoate pe om din minţi şi face să i se ducă vestea de prost; dar, mai bine spus, mândria îl prosteşte de tot. După cum nu-i nevoie să cauţi un alt exemplu de prostie atunci când vezi că unul de trei coţi se sileşte să fie mai înalt decât munţii sau chiar crede că e mai înalt şi se întinde să depăşească culmile munţilor, tot aşa nu căuta o altă dovadă de nebunie atunci când vezi un om mândru, care se socoteşte a fi mai bun decât toţi, care socoate o insultă să trăiască la un loc cu toată lumea. Acesta este cu mult mai de râs decât un prost din naştere, cu cât el, de bună voie, îşi face această boală. Şi nu numai din pricina aceasta e un ticălos, ci şi pentru că, fără să-şi dea seama, cade în însăşi prăpastia păcatului.
Când un om ca acesta îşi va cunoaşte păcatul cum trebuie? Când îşi va da seama că păcătuieşte? Diavolul pune mâna pe el ca pe un rob rău şi înlănţuit şi pleacă cu el; îl duce şi-1 poartă lovindu-1 peste tot trupul şi acoperindu-1 cu mii de ocări. Şi-1 prosteşte atât de mult că-1 face să se creadă mare şi faţă de copii şi de soţie şi chiar faţă de proprii lui strămoşi”. (Omilii la Matei, omilia LVIII, IV, în col. PSB, voi. 23, p. 677)
„Nu este mai mare duşman al dragostei ca mândria”. (Omilii la Matei, omilia LIX, V, în col. PSB, voi. 23, p. 691)
„Nimic nu este mai puternic pentru a înlătura de la noi mila lui Dumnezeu, şi de a ne da flăcărilor iadului, ca tirania mândriei. Când ea stăpâneşte inima noastră, toată viaţa noastră devine necurată: Tot omul care are inimă înaltă, este vinovat înaintea Domnului (Pilde 16, 5).” (Comentar la Evanghelia de la loan, omilia IX, 2, p. 47)
„… şi băşica de apă se umflă, însă umflătura ei nu este ceva trainic şi sănătos. Pentru aceea noi şi numim pe astfel de oameni umflaţi de mândrie, după cum sunt şi unele trupuri umflate de dropică, după cum se umflă şi băşica de apă sau de săpun.” (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia I, p. 13)
„… când un mădular al trupului se răscoală şi îşi iese din locul său, nimic alt nu este decât inflamaţie sau umflare, şi prin urmare boală. De altfel, un mădular al trupului nici nu se face mai ridicat decât celălalt, fără numai când se umflă. Tot aşa deci şi în trupul Bisericii cel ce se mândreşte este bolnav şi pătimeşte rău, căci s-a umflat mai mult decât măsura de obşte. Şi aceasta deci este un fel de inflamaţie sau umflătură.” (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XII, p. 117)
„Că de chiar şi după ce am făcut totul, şi încă trebuie a ne numi robi netrebnici, apoi dacă nu este nici o pricină grabnică, de ce iertare ar putea fui vrednic cel ce se trufeşte şi se îngâmfă pe sine? Pentru aceea şi fariseul a pătimit ceea ce a pătimit şi a naufragiat tocmai la liman, căci s-a izbăvit de această stâncă.” (Tâlcuiri la Epistola a doua către Corinteni, omilia XXV, p. 221)
„Cea dintâi nerecunoştinţa este uşurătatea minţii omului faţă de Dumnezeu, motiv pentru care se va lua de la el darul oferit prin har. Cel care se trufeşte se poartă ca şi cum ar fi reuşit prin propriile sale puteri, însă cel care gândeşte astfel e nerecunoscător faţă de Cel care a dat harul.” (Omilii la Epistola către Filipeni, omilia a Vl-a, p. 98)
„… omul care săvârşeşte cu mândrie binele şi nu cade în nici un păcat, nu-şi va da seama niciodată de păcatul lui, ci, prin mândria sa, îşi înrăutăţeşte şi mai mult starea sa şi, fără să bage de seamă, pleacă pe lumea cealaltă lipsit de fapte bune. Aşa a păţit fariseul: s-a urcat la templu cu părerea că are bogăţie de fapte bune; s-a pogorât însă mai sărac decât vameşul (Luca 18, 10-14).” (Despre necazuri şi hiruirea tristeţii (1). Către Staghirie, ascetul care era chinuit de demon. Cuvânt de sfătuire, în voi. Despre mărginită putere a diavolului. Despre căinţă…, p. 153)
„Fariseul postea, se ruga, nu nedreptăţea pe nimeni, ţinea legea. însă era mândru. Astfel a fost osândit de Domnul, căci mândria îl vătăma mai mult decât l-ar fi vătămat toate celelalte păcate la un loc.” (Din voi. Problemele vieţii, pp. 17-18)
„Nimic nu ne înstrăinează atât de mult de iubirea de oameni a lui dumnezeu şi nimic nu ne dă atât de mult focul iadului, cât patima tiranică a mândriei şi slavei deşarte. Când aceasta există în noi suntem pângăriţi, chiar dacă avem alte virtuţi, ca neprihănirea, postul, milostenia sau rugăciunea. Căci, cum spune Scriptura, tot cel ce are inima mândră e necurat în faţa lui Dumnezeu. (Proverbe, 16, 5)”. (Din voi. Problemele vieţii, p. 34)
„Fiecare cuget de desfrâu este, desigur, păcat de moarte, are însă ca pricină dorinţa. Când vorbim despre mândrie, dimpotrivă, nu poţi găsi vreo cauză sau fază de început, care s-o îndreptăţească fie şi câtuşi de puţin.” (Din voi. Problemele vieţii, p. 34-35)
„Cel ce se supune mândriei, acestei stăpâne severe şi urâte la chip, suferă şi se întristează neîncetat. Da, este într-adevăr stăpână severă cu supuşii ei. Şi cu cât mai mult aceştia o lingu-şesc, cu atât îşi ridică capul şi îi chinuie. Din contră, oamenilor care o alungă şi o nesocotesc nu le poate face nimic.
Pe scurt, mândria este mai rea decât toate fiarele şi decât orice tiran. Pentru că fiarele şi tiranii, cu vorbă bună şi cu grijă, de multe ori se îmblânzesc, pe când aceasta, cu cât îi cântăm în strună ci atât se sălbăticeşte. Şi dacă găseşte pe cineva care să-i facă toate poftele, nu şovăie să-1 împingă chiar şi la crimă.” (Din voi. Problemele vieţii, p. 35)
„Nimic altceva nu este care-1 înstrăinează pe om de la mila lui Dumnezeu ca tirania mândriei şi-1 dă la pedeapsa focului.” (Din voi. Mărgăritarele Sfântului loan Gură de Aur, p. 31)
„Deci alt lucru nu este mai rău decât mândria şi mărirea deşartă pentru că şi diavolul întâi nu a fost aşa, ci mai înainte de ce s-a mândrit, era înger, iar dacă se mândri, se făcu diavol şi din lumină se făcu întuneric.” (Din voi. Mărgăritarele Sfântului loan Gură de Aur, pp. 31-32)
„Omul cel măreţ, fraţilor, este nebun şi mai vârtos fără de Dumnezeu şi seamănă nu numai fariseului aceluia, ci tocmai diavolului care, pentru mărirea şi nebunia lui, a vrut să se facă tocmai cu Dumnezeu; pentru aceea din lumină ce era s-a făcut întuneric şi din înger s-a făcut diavol întunecat.” (Din voi. Mărgăritarele Sfântului loan Gură de Aur, p. 119)
„Nebunia mândriei este mai rea decât nebunia obişnuită; cel mândru este mai prejos decât cel nebun. Mai întâi trebuie să fii ceva nebun pentru a fi mândru, căci trebuie să fii lipsit de simţuri şi lipsit de raţiune. Mai mult, cel nebun nu-şi face rău decât luişi, pe când celălalt este un bici pentru cei care-1 înconjoară şi care trebuie să i se supună. De altfel, Duhul Sfânt a pronunţat această profeţie: Ai văzut om înţelept în ochii săi? Mai mare nădejde este pentru un nebun decât pentru acela.” (Din voi. Bogăţiile oratorice, p. 597)
Mândria (urmările pierzătoare ale mândriei)
„… mândria, pricină a mii şi mii de păcate”. (Omilii la Matei, omilia XI, I, în col. PSB, voi. 23, p. 132)
„Cele mai mari rele, care au pângărit toată lumea, au veni din pricina mândriei. Diavolul, înainte de a se mândri, nu era diavol; dar prin mândrie a ajuns diavol. Pavel, voind să arate aceasta, spunea: Pentru ca nu cumva, îngâmfăndu-se, să cadă în osânda diavolului (I Tim., 3, 6). Cel dintâi om, fiind ispitit de diavol cu nădejdea că va ajunge Dumnezeu, s-a mândrit; dar şi-a frânt gâtul şi a ajuns muritor; nădăjduind să ajungă Dumnezeu a pierdut şi ceea ce era. Dumnezeu 1-a ocărât pe Adam şi a râs de nesocotinţa lui, spunând: Iată Adam a ajuns ca unul din Noi (Fac, 3, 22). Toţi oamenii de mai târziu, care au alunecat spre necredinţă, au ajuns aici, datorită mândriei, pentru că s-au închipuit egali cu Dumnezeu”. (Omilii la Matei, omilia XV, II, în col. PSB, voi. 23, p. 175)
„Dar dacă vrei să vezi că mândria înjoseşte, gândeşte-te şi la căderea din cer a diavolului. Poate fi, oare, cineva mai jos decât diavolul, pentru că s-a mândrit? Poate fi oare, cineva mai înalt decât un om care voieşte să se smerească pe el însuşi? Diavolul se târâie pe jos şi stă sub picioarele noastre – Veţi călca, spune Hristos, peste şerpi şi peste scorpii (Luca 10, 19). Omul smerit însă stă sus cu îngerii. (…)
Dar ca să-ţi dai seama şi altfel de josnicia celor mândri, te întreb: Cine se înjoseşte? Cel ajutat de Dumnezeu sau cel căruia Dumnezeu îi stă împotrivă? Negreşit cel căruia Dumnezeu îi stă împotrivă. Ascultă, dar, ce spune Scriptura de fiecare din ei: Dumnezeu stă împotriva celor mândri, iar celor smeriţi le dă har (Iacov 6, 8). Te voi întreba iarăşi altceva: Cine este mai înalt: Cel care slujeşte lui Dumnezeu şi-I aduce jertfă sau cel care stă departe şi nu are nici o îndrăznire către Dumnezeu”. (Omilii la Matei, omilia LXV, VI, în col. PSB, voi. 23, p. 757)
„Nimic nu urăşte Dumnezeu atât de mult ca mândria. De aceea de la început Dumnezeu a făcut totul, ca să dezrădăcineze din sufletul omului acest păcat. De aceea am ajuns muritori, înconjuraţi de scârbe şi de dureri. De aceea suntem în osteneli, în sudori. De aceea muncim necontenit şi muncim din greu şi cu chin. Din pricina mândriei a păcătuit cel dintâi om, nădăjduind să ajungă egal cu Dumnezeu, de aceea n-a mai avut ceea ce avea. Aşa e mândria. Nu numai că nu adaugă nimic bun vieţii noastre, dar ne ia şi ceea ce avem. Smerenia, dim¬potrivă: nu numai că nu ne ia şi ceea ce avem, dar ne adaugă şi ceea ce nu avem.
Pe aceasta, dar, să o căutăm, pe aceasta să o urmărim, ca să ne bucurăm şi de cinstea de pe lumea aceasta şi să avem parte şi de slava ce va să fie”. (Omilii la Matei, omilia LXV, VI, în col. PSB, voi. 23, pp. 758-759)
„Cel ce a devenit diavol n-ar fi ajuns, n-ar fi fost scos din Paradis, dacă nu ar fi fost stăpânit de această boală. Aceea i-a produs căderea din har, aceea 1-a aruncat in iad, ceea e a fost izvorul tuturor relelor. în sfârşit, acest viciu este de ajuns pentru a distruge tot ceea ce este bun în suflet: milostenia, postul, rugăciunea, ce mai ştiu eu? Ceea ce este înalt în ochii oamenilor este urâciunea înaintea lui Dumnezeu (Le, 16, 15). Aceasta nu este deci numai desfrânarea, cu toate că ea este nevrednică de iertare, nici adulterul, care pătează pe om, ci şi tot felul de mândrie. Omul se poate să se scuze asupra poftei lui, dar mândria n-are nici cauză, nici scuze să aducă, care i-ar putea aduce o umbră de îndreptăţire; ea nu este altceva decât o răsturnare a sufletului, o boală foarte grea şi crudă, care vine în mod unic din nebunie, căci nu este nimic mai nebun decât omul mândru (…) Dacă pe cel ce adevăratele bunuri îl fac să se mândrească este nefericit şi mizerabil, dacă pierde toată răsplata pe care o are în vedere cel ce se ridică pentru lucruri care n-au nimic real, care-şi umflă inima sa ca pe o umbră, pentru floare şi pentru iarbă, căci slava lumii nu este un lucru, nu este cel mai ridicol dintre toţi oamenii? Asemenea unui sărac care, cerşind pâinea sa, suferind de foame mereu, s-ar mândri că a avut o dată în vremea nopţii un vis plăcut.” (Comentar la Evanghelia de la loan, omilia XVI, 4, p. 80)
„Cel ce se îngâmfă va lua aceeaşi osândă ca şi diavolul.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei II către Tesaloniceni, omilia I, în voi. Comentariile sau Explicarea Epistolei către Coloseni, I şi II Tesaloniceni, p. 290)
„Are şi o tovarăşă credincioasă, pe fiica ei, dezdnădejdea. îi spun fiica ei pentrus ca aceasta o naşte, după ce creşte şi se înrădăcinează bine în om. Iar deznădejdea, când se naşte, conduce sufletul la distrugere totală.” (Din voi. Problemele vieţii, p. 35)
„Nimic nu-1 aruncă pe om mai repede în focul iadului decât slava deşartă, mândria, părerea de sine şi trufia.” (Din voi. Problemele vieţii, p. 207)
„Ori cine ne va spune relele care se nasc din mândrie? Mai întâi ea ne face nebuni în faţa lui Dumnezeu. Apoi ea ne face să pierdem tot rodul binelui pe care noi îl facem. Apoi ea ne expune la pedepse aspre.” (Din voi. Bogăţiile oratorice, p. 360)
„Ce naşte mândria? (Ce produce?) Toate viciile deodată. Nu numai mândria face să piară în noi orice virtute şi distruge orice merit, cum ne face s-o vedem într-o istorie atât de cuceritoare pilda Fariseului mândru, ci sub influenţa ei blestemată se nasc toate viciile şi se dezvoltă. Cel orgolios va avea el grijă vreodată de cel sărac? Cunoaşte el bunătatea? Visează el alt lucru decât onoruri şi distincţii? Mânia, ura, cearta, răzbunarea nu sunt ele în el însoţitoarele asidui ale mândriei sale? Nici un rău nu este aşa de mare ca mândria. Pe oameni îi face demoni, certăreţi, hulitori, călcători de jurământ; îi face să cedeze la orice poftă.
Ce mai naşte încă mândria? Durerea. N-ar fi putut să-1 tortureze decât el însuşi şi propria şi nesăţioasa sa stricăciune, îi va fi de ajuns. însă, mai mult, cel mândru înarmează împotriva sa întregul neam omenesc. Dumnezeu nu este singur Cel care se ridică împotriva mândriei, toţi se înarmează în mod egal împotriva celui a cărui mândrie s-a făcut un obiect de ură şi de repulsie.” (Din voi. Bogăţiile oratorice, p. 595)
„Da, nu este un om mai păcătos ca vameşul şi totuşi, pentru că şi-a zdrobit sufletul, pentru că s-a numit păcătos, precum şi era, a întrecut pe fariseu, pe omul care postea, dădea zeciuială, pe omul fără de păcat.
– Pentru ce? Cum asta?
– Pentru că avea înrădăcinat în sufletul său mândria şi slava deşartă, mama tuturor relelor, deşi în suflet nu avea urmă de jaf şi lăcomie. De aceea şi Pavel îndeamnă şi spune: Fiecare să-şi cerceteze fapta lui, şi atunci se va lăuda numai faţă de sine, iar nu faţă de altul (Gal., 6, 4). Fariseul a venit în templu şi a învinuit pe toată lumea! A spus că e mai bun decât toţi oamenii. Dar n-ar fi fost de îngăduit nici chiar dacă ar fi spus că este mai bun doar decât zece, sau decât cinci, sau decât doi, sau chiar numai decât unul! Aşa, însă, s-a pus pe el în fruntea lumii şi a învinuit pe toată lumea. De aceea carul lui a rămas în urma carului vameşului. întocmai ca o corabie care, după ce străbate mii şi mii de valuri, după ce scapă din multe furtuni, se izbeşte chiar în gura portului de o stâncă, şi pierde toată averea din ea; tot aşa şi fariseul acesta a îndurat ostenelile postului şi ale celorlalte virtuţi; dar, pentru că nu şi-a înfrânat limba, şi-a scufundat încărcătura chiar în port. într-adevăr, să pierzi tot câştigul de pe urma rugăciunii, din care trebuia să câştigi totul, nu înseamnă, oare, să suferi naufragiu chiar în port?” (împotriva celor care nu folosesc cum trebuie cuvântul Apostolului care spune: «Fie din făţărie, fie întru adevăr, Hristos se propovăduieşte»; şi despre smerenie, 1, în voi. Despre schimbarea numelor. Despre răbdare. Despre milostenie…, pp. 331-332)
Mândria (remedii pentru eliberarea de patima mândriei)
„Pentru ce vorbeşti mereu de faptele tale cele bune şi mi le pui necontenit în faţa ochilor? Nu ştii că dacă te lauzi, nu te mai laudă Dumnezeu? Şi, dimpotrivă, dacă te smereşti, nu încetează a te lăuda înaintea tuturora”. (Omilii la Matei, omilia III, IV, în col. PSB, voi. 23, p. 42)
– Spune-mi, pentru ce nu-1 saluţi tu mai întâi?
– Pentru că aşteaptă să-1 salut eu!
– Dar tocmai pentru aceasta ar trebui să i-o iei înainte, ca să iei tu cununa!
– N-o fac, pentru că urmăreşte el lucrul acesta!
– Poate fi, oare, o prostie mai mare? Gândeşti cam aşa: Tocmai pentru că urmăreşte să fie pricinuitorul răsplătirii mele, nu vreau să-i dau prilejul s-o facă! Dacă te salută celălalt mai întâi, tu nu mai ai nici o răsplată, chiar dacă îi răspunzi la salut; dar dacă tu i-o iei înainte cu salutul, ai neguţătorit gestul şi ai cules rodul îmbelşugat al faptei lui. Nu este, oare, cea mai mare prostie să pierzi tot câştigul, când ai de câştigat atâta de pe urma unor simple cuvinte? Nu este, oare, cea mai mare prostie să-1 ţii de rău că nu te salută, iar tu să cazi în aceeaşi greşeală? Dacă îl ţii de rău că nu te-a salutat el mai întâi, pentru ce faci ceea ce ţii de rău, pentru ce te sârguieşti să faci ceea ce spui că e rău? Nu este mai mare prostie decât aceea ca omul să trăiască în păcat! (…) Ce iertare mai merităm noi, care ne ambiţionăm pentru un simplu salut, când ni s-a poruncit să răbdăm să fim pălmuiţi, siliţi şi lăsaţi goi de duşmanii noştri?
– Dar dacă salutăm noi mai întâi, mi s-ar răspunde, vom fi dispreţuiţi şi batjocoriţi!
– Şi ca să nu te dispreţuiască un om, insulţi pe Dumnezeu? Ca să nu te dispreţuiască un om nesocotit, dispreţuieşti pe Dumnezeu, Care ţi-a făcut atâta bine? Dacă este o nebunie să dispreţuieşti pe cel de o cinste cu tine, cu mult mai mare nebunie este să dispreţuieşti pe Dumnezeu, Creatorul tău! în afară de aceasta, mai gândeşte-te şi la aceea că atunci îţi prilejuieşti mai mare răsplată când eşti dispreţuit. Pentru Dumnezeu suferi asta! Pentru că ai ascultat de legile Lui! De câtă cinste nu eşti vrednic, de câte diademe? în ce mă priveşte aş dori mai degrabă să fiu ocărit şi dispreţuit pentru Dumnezeu decât să fiu cinstit de toţi împăraţii! Nimic, nimic nu-i egal cu această slavă!
Să urmărim, deci, această slavă, aşa cum ne-a poruncit Hristos!”. (Omilii la Matei, omilia XVIII, VI, în col. PSB, voi. 23, pp. 242-243)
„Să aducem în faţa noastră pe un împărat, pe unul care dă tuturor porunci, investit cu cea mai mare funcţie, care are crainic încins cu cingători strălucitoare, lictori şi o ceată numeroasă de oameni care îl slujesc. Nu pare un om ca acesta mare şi fericit? Haide, să punem şi în faţa acestuia un altul: un om fără de răutate, blând, smerit, îndelung răbdător; acesta să fie ocărit şi bătut; să îndure totul cu faţa senină şi să binecuvânteze pe cei ce-i fac aceasta. Te rog să-mi spui pe care-1 admiri: pe cel îngâmfat şi mândru sau pe cel smerit? Nu seamănă iarăşi unul cu puterile de sus cele nepătimitoare, iar celălalt cu o băşică umflată, cu un om bolnav de dropică sau cu un altul umflat de o altă boală? Nu se aseamănă unul cu un doctor duhovnicesc, iar celălalt cu un copii caraghios care-şi umflă obrajii?
– Pentru ce te făleşti, omule? Că eşti mare şi te plimbi în trăsură? Că trăsura ţii trasă de o pereche de catâri? Şi cei cu asta? Şi pietrele şi lemnele pot fi trase de o pereche de catâri! Te făleşti ca eşti îmbrăcat cu haine frumoase? Uită-te, însă, la cel îmbrăcat cu virtute în loc de haine şi vei vedea că tu te asemeni cu iarba putrezită, iar celălalt cu un pom care face rod minunat şi bucură pe toţi care se uită la el. Tu porţi hrană pentru viermi şi molii, care, dacă ar tăbărî pe tine, iute te-ar despuia de toată podoaba ta! – Căci ce sunt hainele de pe tine decât fire de viermi? Ce este aurul şi argintul decât pământ şi pulbere? Şi toate la un loc, tot pământ şi nimic mai mult! – Dar omul, îmbrăcat cu virtute, are o haină pe care n-o pot strica nici moliile şi nici chiar moartea. Că nu de pe pământ îşi au originea aceste virtuţi ale sufletului, ci sunt roadele Duhului; de aceea nici nu ajung în gura viermilor. Hainele omului virtuos sunt ţesute în cer, unde nu-s molii, nici viermi, nici altceva de acest fel”. (Omilii la Matei, omilia XXIII, X, în col. PSB, voi. 23, pp. 308-309)
„De vezi că inima ţi se nunteşte, pecetluieşte-ţi pieptul făcând semnul crucii”. (Omilii la Matei, omilia LXXXVII, II, în col. PSB, voi. 23, p.’ 976)
„Dar cum veţi evita voi acest rău? Voi îl veţi evita dacă veţi reflecta în voi înşivă asupra naturii voastre, asupra mulţimii păcatelor voastre, asupra mărimii chinurilor; dacă veţi considera cât este de slab şi de trecător ceea ce pare strălucitor lumii, şi că toate acelea vor pieri mai repede decât iarba şi decât florile primăverii. Nu, diavolul orice efort ar face, nu va putea să umfle uşor inimile noastre de mândrie, nici să ne ducă la trădare, dacă ne vom ocupa adesea de aceste gânduri şi dacă ne vom aduce aminte cât mai des de oamenii virtuoşi.” (Comentar la Evanghelia de la loan, omilia IX, 2, p. 47)
„Sufletul este infectat de o boală foarte urâtă, voi sunteţi în cea mai cumplită sărăcie, şi vă mândriţi că posedaţi atâţia şi atâţia talanţi de aur, că aveţi o mulţime de slugi la dispoziţia voastră? Dar aceste lucruri nu sunt ale voastre; dacă voi nu mă credeţi, cercetaţi experienţa celor ce au fost bogaţi înainte de voi. Dar dacă sunteţi atât de beţi, ca exemplul altora să nu vă înveţe, aşteptaţi puţin şi propria voastră experienţă vă va învăţa că nu veţi scoate din aceste pretinse bogăţii nici un folos, atunci când pe patul morţii neavând nici o oră, nici o clipă, veţi fi obligaţi să le lăsaţi în ciuda voastră celor ce vor fi acolo, şi adesea la persoane pe care voi n-aţi vrea să le daţi. Cei mai mulţi n-au avut vreme să dispună de ale lor; au murit dintr-odată, şi atunci când doreau să se bucure mai mult, n-au putut: lipsiţi de putere, ei au fost constrânşi să le lase altora, la care n-ar fi vrut.” (Comentar la Evanghelia de la loan, omilia XVI, 4, pp. 80-81)
„O, omule, ce ai tu care să poată să te mândrească? Nu ştii tu josnicia naturii tale? Nu ştii tu că voinţa ta este stăpânită de rău? Te gândeşti la moarte, te gândeşti la mulţimea păcatelor tale.
Poate că faptele bune îţi insuflă sentimentele înalte şi-ţi umflă inima? Dar chiar aceea să vă facă să vă pierdeţi toată roadă (…) Voi daţi milostenie săracilor? Dar aceasta nu este din bunul vostru; ci din cel ce-I aparţine Domnului; aceasta vă este comun cu însoţitorii voştri. Iată pentru ce trebuie să fiţi şi mai smeriţi şi mai modeşti; prevăzând prin necazurile fraţilor noştri pe acelea care stau spânzurate deasupra capului vostru şi vedeţi în ei propria voastră natură.
Poate nu suntem noi ieşiţi din părinţi mizerabili? Eu o văd; dar dacă au intrat bogăţiile în casele noastre, fără îndoială ele ne vor părăsi în curând. Şi aceste bogăţii, ce sunt ele? O umbră zadarnică, un fum care se înalţă, floarea ierbii, sau mai scurt, ele sunt mai slabe ca şi floarea ierbii. Pentru ce vă mândriţi cu puţină iarbă? Bogăţiile nu ajung ele şi la hoţi, şi la necuraţi, şi la femei rele, şi la stricătorii de morminte? Oare de astfel de însoţitori ne mândrim noi?” (Comentar la Evanghelia de la loan, omilia XXXIII, 1, pp. 159-160)
„Iisus Hristos mustră toate gândurile acestea de mândrie, zicând: oricât de mari aţi fi, nu trebuie să vă ridicaţi mai presus de fraţii voştri. Mântuitorul n-a zis, ceea ce era mai mare şi mai tare: dacă eu am spălat picioarele unui trădător (Iuda – n.n.), este oare ceva lucru minunat că voi veţi spăla picioarele celor de o seamă cu voi? Dar, cum a spălat în mod real picioarele unui trădător, el lasă aceea la judecata celor ce au fost martori. Pentru acest motiv a mai zis: Cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor (Mt, 5, 19). Căci a învăţa în mod adevărat înseamnă a învăţa prin fapte. în sfârşit, ce fast nu ar fi tăiat prin aceea ce făcea Mântuitorul, ce laudă nu ar fi atins acest fapt?
Cel ce este aşezat pe heruvimi spală picioarele unui trădător; şi voi oamenilor, voi care nu sunteţi decât cenuşă, ţărână, pulbere, vă înălţaţi de mândrie, şi voi aveţi o părere înaltă despre voi înşivă?” (Comentar la Evanghelia de la loan, omilia LXXI, 2, p. 361)
„Căci spune-mi: de ce tu îţi întinzi gâtul când mergi? De ce păşeşti în vârful degetelor? De ce te făleşti? Nu poţi face nici un fir de păr fie alb, fie negru, şi totuşi tu, ca şi cum stăpâneşti totul în lume, umbli astfel semeţit! Poate că ai voi a-ţi face şi aripi, ca să nu mai călătoreşti pe pământ; poate că pofteşti a fi un monstru. Acum, însă, oare nu te-ai făcut pe tine însuţi monstru – deşi fiind om – în încercarea nebunească de a zbura? Cum te voi numi oare, spre a nimici uşurinţa şi lipsa ta de minte? Să-ţi zic că eşti ţărână, cenuşă, fum şi praf? Am arătat desigur prin acestea micimea ta, însă nu am nimerit a arăta exact imaginea pe care o voiam; fiindcă eu voiam a reprezenta exact şi trufia, şi uşurătatea ta. Aşadar, ce imagine po¬trivită am putea găsi acestor oameni? Mie mi se pare că se aseamănă cu câlţii în foc. Căci şi aceştia, după aprindere, par că se umflă şi se ridică în sus, însă o mică atingere a mâinii şi e de ajuns a se împrăştia cu totul şi a se arăta mai prejos de orice cenuşă. Astfel sunt şi sufletele unor asemenea oameni, căci o singură suflare, sau un atac cât de mic, va putea să umilească şi să sfărâme uşurinţa lor.” (Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, omilia XX, pp. 404-405)
„Omul care cugetă cu măsură nu va cugeta niciodată lucruri mari despre sine, chiar de-ar avea cu dânsul fapte mari – căci el îşi simte neputinţa şi smerenia – pe când cel lipsit de minte îşi închipuie lucruri mari despre sine, chiar şi în cele mai mici lucruri ale lui. Să câştigăm deci înălţimea prin smerenia noastră.” (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia I, p. 13)
„Şi ce ai care nu ai luat? (I Cor., 4, 7). (…) Ceea ce el (Pavel – n.n.), spune aici aceasta înseamnă: De unde se poate dovedi că tu eşti vrednic de a fi lăudat? Aşadar, s-a făcut vreo judecată? S-a făcut mai înainte vreo cercetare, vreo încercare sau vreo ispitire amănunţită? Dar nu ai ce spune. Că dacă oamenii îşi dau părerea câteodată, totuşi judecata lor nu este dreaptă. Dar să spunem chiar că eşti vrednic de laude, că ai într-adevăr cu tine darul de a fi plăcut tuturor, că judecata oamenilor nu este stricată. Ei bine, nici chiar atunci nu trebuie să cugeti lucruri mari de tine, fiindcă ceea ce ai, nu de la sineţi ai, ci de la Dumnezeu ai primit. Deci ce ai a-ţi însuţi, nefiind nimic al tău? Dacă ai tu ceva, şi alţii au împreună cu tine. Nu sunt ale tale izbânzile pe care le ai, ci ale harului lui Dumnezeu. De vei spune că ai credinţa, apoi şi aceasta ţi-a venit din chemare; sau de vei spune de haruri, sau de iertarea păcatelor, sau de puterile şi minunile ce săvârşeşti, sau de cuvântul învăţător, sau de orice – toate de acolo le ai, toate de acolo le-ai primit. Aşadar, ce ai, spune-mi, pe care nu le-ai primit, ci le ai numai din isprăvile tale? Nu poţi spune nimic. Deci dacă totul ai primit, pentru ce cugeti lucruri mari? Pentru aceea tocmai trebuie ca să te smereşti, căci ceea ce şi s-a dat nu este al tău, ci al dătătorului Dumnezeu. Dacă ai luat, de la dânsul ai luat; şi dacă ai luat de la dânsul, nu pe al tău ai luat; şi dacă nu ai luat pe al tău, pentru ce cugeti lucruri mari, ca şi cum ar fi al tău? (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XII, pp. 117-118)
„Să nu-mi spui că: Cutare este cârpitor de ciubote, sau că celălalt este boangiu, sau că acela este alămar, ci gândeşte-te că el este credincios şi frate. Fiindcă noi suntem ucenici ai pescarilor, ai vameşilor, ai făcătorilor de corturi, ai aceluia care a crescut în casa unui teslar, şi care s-a învrednicit a avea ca mumă pe logodnica acelui teslar, care din pruncie chiar a primit a sta în ieslea dobitoacelor, iar după aceea nu avea unde să-şi plece capul, ai aceluia, zic, care atât de mult călătorea, încât nici nu se gândea ce va mânca, aşa că alţii îl hrăneau. La acestea te gândeşte, şi atunci vei socoti întru nimic trufia omenească.” (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XX, p. 209)
„…nimic să nu spui de tine, ci în toate laudă-te în Dumnezeu.” (Comentariile sau Tâl¬cuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia V, p. 47)
„Că ce ai, care nu ai luat? Iar de ai şi luat, pentru ce te îngâmfi ca şi cum nu ai fi luat? (I Cor., 4, 7). Aceasta este cea mai mare virtute, a pune totul în seama lui Dumnezeu, a nu socoti nimic al tău, a face totul nu spre slava oamenilor, ci spre slava lui Dumnezeu, căci El este Cel ce va cere răspuns de faptele făcute.” (Tâlcuiri la Epistola a doua către Corinteni, omilia V, p. 61)
„Măcar de te-ar lăuda vreun om, totuşi nu vei avea nici un folos dacă Dumnezeu nu te va lăuda.” (Tâlcuiri la Epistola a doua către Corinteni, omilia V, p. 62)
„Să dispreţuim lauda oamenilor. Până când oare vom fi atât de mici de suflet, căutând numai jos la pământ? Până când oare vom dăinui a ne târî aici jos pe pământ, în vreme ce Dumnezeu ne ridică până la cer?” (Tâlcuiri la Epistola a doua către Corinteni, omilia V, p. 62)
„Deci să nu-mi spui de frumuseţea feţei, nici de grumazul lui cel măreţ, nici de hlamidă, sau de cal, şi de cei ce-1 întovărăşesc, ci gândeşte-te unde se sfârşesc acestea. Iar de-mi spui de cele ce se văd, apoi atunci şi eu îţi voi spune de cele din Scripturi şi cu mult mai strălucite decât acestea. Dar precum pe acelea nu le admirăm pentru faţa sau privirea lor, având în vedere că totul este ţărână, tot aşa nici pe acestea, fiindcă şi acestea sunt ţărână. Sau mai bine zis, chiar şi mai înainte de a se risipi şi a se face praf, arată-mi rogu-te pe un bolnav de friguri întins pe pat şi trăgând să moară, şi atunci îţi voi spune ţie: Ce s-a făcut acea podoabă mă¬reaţă? Unde se duce oare marea linguşire de care era înconjurat, unde slujba robilor, prisosinţa averilor şi a moşiilor? Care vânt intrând, a împrăştiat toate acestea? Dar iată că şi pe pat când şade lungit, el poartă semnele bogăţiei şi ale trufiei, fiind îmbrăcat cu haină strălucită, săracii şi bogaţii petrecându-1 la groapă, gloata aclamându-1. Mai cu seamă acestea sunt cu totul de râs, numai că îndată se dau pe faţă ca şi floarea ce se scutură.” (Tâlcuiri la Epistola a doua către Corinteni, omilia XXIII, pp. 209-210)
„Până când oare ne vom îngâmfa cu acea îngâmfare vrednică de râs? Aşa cum ne apucă râsul, când îi vedem pe copii întinzând mâna şi ameninţând, sau luând pietricele de pe jos şi aruncându-le, la fel e vrednică de râs şi prostia omenească, care e rezultatul unei cugetări copilăreşti, a unei judecăţi imperfecte. Pentru ce se trufeşte cel ce este pământ şi cenuşă? (Sir., 10, 9). Cugeti lucruri mari, omule? De ce? Spune-mi, care-i câştigul? De unde-ţi vine să cugeti lucruri mari împotriva fratelui tău? Oare nu ai şi tu aceeaşi fire? Oare nu acelaşi suflet? Oare nu aţi fost deopotrivă cinstiţi de Dumnezeu? Dar poate eşti înţelept. Atunci eşti dator să-i mulţumeşti lui Dumnezeu, iar nu să te trufeşti.” (Omilii la Epistola către Filipeni, omilia a Vl-a, p. 98)
„Ascultă ce spune Iosif, ascultă ce spune şi Daniil. împăratul Egiptului a trimis să-1 aducă din temniţă pe Iosif pentru a-1 întreba de visul pe care-1 avusese, pentru că nici unul din învăţaţii Egiptului – dintre cei care se pricepeau la asemenea lucruri – nu reuşise să-1 tăl-măcească. Ce a răspuns Iosif când a ajuns în faţa împăratului care urma să-1 ridice în cinste peste toţi şi să-1 arate mai înţelept decât toţi astrologii şi ghicitorii, magii şi vrăjitorii, într-un cuvânt mai presus decât toţi înţelepţii de pe atunci, pe el, care era copil încă şi în robie (de altfel, atunci e slava mai mare, când vine fără de veste, fapt care şi pe Iosif 1-a făcut mai demn de admiraţie)? A răspuns oare: Da, ştiu, împărate!! Nu, deşi nu a fost nimeni care să-1 fi contrazis, ci cu multă modestie şi cu multa lui recunoştinţă a spus: Oare tâlcuirile nu sunt ele de la Dumnezeu? (Fa, 40, 8). Priveşte cum L-a slăvit el numaidecât pe Stăpânul a toate, şi de aceea a fost şi este slăvit la rându-i; şi nu puţin lucru este să-1 descoperi pe Dumnezeu şi să-L arăţi drept săvârşitorul unor astfel de fapte. Căci cele vorbite le-a arătat demne de credinţă şi în acelaşi timp şi dovadă a prieteniei lui cu Dumnezeu. Şi nici că poate exista vreun lucru mai mare decât cel de a fi prieten cu Dumnezeu.” (Omilii la Epistola către Filipeni, omilia a Vl-a, pp. 98-99)
„Iosif L-a slăvit pe Dumnezeu şi a fost slăvit de El. Eu preamăresc pe cei ce Mă prea-slăvesc pe Mine (1 Rg., 2, 30). Ascultă acum şi despre strănepotul acestuia, Daniel, care a fost mai înţelept decât toţi. Iată, tu îţi închipui că eşti mai înţelept decât Daniel (lez., 28, 3). Acest Daniel, deşi a fost mai presus decât toţi înţelepţii, astrologii, ghicitorii, magii, vrăjitorii şi mai presus decât toată înţelepciunea, totuşi, venind înaintea împăratului şi trebuind să dea răspuns la întrebare, nici el nu se îngâmfa, ci atribuie totul lui Dumnezeu, zicând: Şi mie, nu prin înţelepciunea care ar fi în mine mai mult decât la toţi cei vii, mi s-a descoperit taina aceasta (Dan., 2, 30). Iar împăratul a căzut înaintea lui şi i s-a închinat, poruncind apoi să i se aducă daruri. Ai văzut smerenia? Ai văzut recunoştinţa? Ai văzut viaţa neîngâmfată?” (Omilii la Epistola către Filipeni, omilia a Vl-a, pp. 99-100)
„Ascultă acum şi pe apostolii Domnului cum au spus odată: Bărbaţi israeliţi, de ce vă miraţi de acest lucru, sau de ce staţi cu ochii aţintiţi la noi, ca şi cum cu a noastră putere sau cucernicie l-am fi făcut pe acesta să umble? (Fap., 3, 12); iar altă dată: Doar şi noi suntem oameni, asemenea pătimitori ca voi (Fap., 14, 15). Aşadar, dacă ei respingeau în această manieră onorurile ce li se aduceau, ei, care prin smerenia lor întru Hristos au făcut fapte cu mult mai mari chiar decât Hristos – desigur, cu puterea primită de la El – căci cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face (In., 14, 12), atunci nu sunt cu adevărat vrednici de plâns şi de o mie de ori nenorociţi cei care nu pot speria nici măcar ţânţarii, necum pe demoni? Cei care nu pot fi folositori nici măcar unui singur om, iar nu lumii întregi, şi cu toate acestea cugetă lucruri atât de mari încât îl întrec până şi pe diavol?
Nimic nu poate fi mai străin de sufletul creştinului ca uşurătatea minţii.” (Omilii la Epistola către Filipeni, omilia a Vl-a, pp. 100-101)
„Cum am putea stinge, de exemplu, patima mândriei şi a îngâmfării drăceşti? Cunoscând pe Dumnezeu, căci dacă ea vine de acolo că nu cunoaştem pe Dumnezeu, apoi cunoscându-L cum trebuie a-L cunoaşte, orice mândrie va fi alungată.
Gândeşte-te la gheenă, gândeşte-te la cei mai buni decât tine, gândeşte-te la păcatele tale, gândeşte-te la cele ce ai a da seamă lui Dumnezeu, şi dacă te gândeşti la toate acestea, apoi iute vei domoli cugetul, iute îl vei încovoia.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei II către Tesaloniceni, omilia I, în voi. Comentariile sau Explicarea Epistolei către Coloseni, I şi II Tesaloniceni, p. 292)
„… Hristos S-a deşertat pe Sine. Cel ce ştie aceasta, deci, nu va cugeta despre dânsul lucruri mari niciodată. Căci omul nu are nimic care să nu fie de la Dumnezeu, şi deci să nu cugete lucruri mare despre dânsul. Căci ce ai, zice, pe care să nu-l fi primit? (I Corinteni 4, 7). El a spălat picioarele ucenicilor; şi cel ce ştie aceasta cum s-ar mândri? De aceea zice Hristos: Când veţi face toate cele-ce s-au poruncit vouă, ziceţi că slugi netrebnice suntem. Vameşul numai prin umilinţă s-a mântuit, pe când fariseul prin mândrie s-a pierdut.” (Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei, omilia a XVII-a, p. 186)
„Dar cum oare vom putea să nu cugetăm lucruri mari având avere? Dacă vom cunoaşte că bogăţia este nestatornică şi nesigură, dacă vom cunoaşte că mai mare decât bogăţia este spe¬ranţa cea în Dumnezeu, dacă în fine, vom cunoaşte că şi bogăţia este lucrul lui Dumnezeu.” (Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei, omilia a XVIII-a, pp. 197-198)
„Din ce pricină, omule, cugeti lucruri mari de tine? Poate că din pricina celor pământeşti? Dar acestea dispar chiar mai înainte de a se arăta. Poate că din pricina celor duhovniceşti? Dar şi acesta este un succes duhovnicesc, la a nu cugeta lucruri mari de sine-ţi. Deci, de ce cugeti lucruri mari de tine? Că ai succese? Ascultă pe Hristos Care zice: Când veţi face toate cele ce vi s-a poruncit vouă, ziceţi: că slugi netrebnice suntem; că ce am fost datori a face, am făcut (Luca, 17, 10). Dar poate că cugeti lucruri mari din pricina averii tale? De ce? Te rog; nu ai auzit că goi am intrat în lume, goi ne vom şi duce? Mai mult încă: n-ai văzut pe cei dinaintea ta cum au plecat goi de aici? Dar cine oare având lucru străin, cugetă pentru aceasta lucruri mari? Că cei ce voiesc a întrebuinţa averile numai pentru mulţumirea lor proprie, li se iau acestea şi fără voia lor mai înainte de moarte chiar, dar la moarte numaidecât.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, omilia II, p. 66)
„Să cugetăm la slăbiciunea nattirii noastre, să ne aducem aminte de mulţimea greşelilor noastre, să ştim cine suntem şi vom avea un motiv îndestulător pentru a ne umili.” (Primele patru omilii despre statui, omilia Il-a, p. 45)
„Aducându-ne aminte necontenit de păcatele noastre, putem înfrânge iute mândria sufletu¬lui nostru.” (Despre căinţă (II), în voi. Despre mărginită putere a diavolului. Despre căinţă…, p. 108)
„Cunoaşte bogăţia cea adevărată, şi coboară-te odată din îngâmfarea aceea înaltă şi deşartă! Gândeşte-te la nimicnicia firii tale! Pământ şi cenuşă eşti, praf şi pulbere, fum şi umbră, iarbă şi floare de iarbă. Spune-mi, cu o astfel de fire te mândreşti? Poate fi oare ceva mai de râs? Vrei să spui că eşti căpetenie peste mulţi oameni? Dar ce folos că eşti căpetenie peste mulţi oameni, dar eşti rob şi prizonier patimilor tale! Eşti Ia fel cu cel umil acasă, bătut şi rănit de slugi, dar care în oraş umblă semeţindu-se că domneşte peste alţii! Te bate slava deşartă, te răneşte desfrânarea, te robesc toate patimile, iar tu te mai şi semeţeşti?” (Omilie împotriva celor care n-au venit la biserică, (La începutul Faptelor Apostolilor – I), în voi. Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi Providenţă…, p. 300)
„… omul este pulbere şi cenuşă (Fac. 18, 27), carne şi sânge (Mat. 16, 17), iarbă şi floare a câmpului (Is. 40, 6), umbră (I Cron. 29, 15), fum (Ps. 101, 4) şi deşertăciune (Ps. 38, 5), dacă nu cumva există ceva mai slab şi mai lipsit de valoare decât aceste lucruri cu care este asemuit. Să nu socotiţi că cele rostite reprezintă o acuzaţie împotriva naturii. De altfel, nu eu spun acestea, profeţii sunt cei care le-au cugetat fără să necinstească specia noastră, ci spre a domoli răbufnirea orgolioasă a celor lipsiţi de minte; fără să dispreţuiască natura noastră, ci spre a coborî mândria celor cuprinşi de nebunie. Căci, în situaţia în care, în ciuda existenţei acelor cuvinte menţionate, atât de numeroase şi atât de puternice, s-au arătat totuşi unii care au întrecut lăudăroşenia diavolului, dacă n-ar fi fost rostit nici un asemenea cuvânt, spre care culme a orgoliului nu s-ar fi năpustit? îmi poţi spune? Au leacul la îndemână şi ei încă sunt cuprinşi de aprindere. Cât de tare s-ar fi aprins orgoliul lor, dacă aceia nu ar fi dezvăluit cuvinte atât de numeroase şi atât de puternice despre natura omenească? Ascultă, aşadar, ce spune despre el însuşi dreptul patriarh: iar eu sunt pulbere şi cenuşă (Gen. 18, 27). Vorbea cu Dumnezeu şi această libertate de a-i vorbi nu îi stârnea orgoliul, ba dimpotrivă, deţinerea acestei libertăţi îl determina să păstreze măsura.” (Despre necunoaşterea lui Dumnezeu, cuvântarea II, pp. 43-44)
„Dacă vrei să cuminţeşti un om mândru, nu folosi cuvinte multe. Aminteşte-i doar de firea omenească de cuvintele înţeleptului Sirah: Pentru ce se trufeşte cel ce este pământ şi cenuşă? (Eccl., 10, 9) Iar dacă el spune că pământ şi cenuşă va deveni după moartea sa, fă-1 să înţeleagă faptul că şi acum, când trăieşte, nu este nimic mai mult. Să nu se lase înşelat văzând frumuseţea chipului său, simţind că este sănătos şi puternic şi că se poate bucura de bunătăţile de pe acest pământ. Pământ şi cenuşă este, iar stricarea frumuseţii sale începe încă de când el este în viaţă (Eccl., 10, 9).
Cu toţii putem vedea cât de neînsemnată este existenţa noastră. Nu trebuie să ajungem în clipa morţii ca să ne dăm seama că nu suntem nimic pe faţa pământului. Să înţelegem lucrul acesta încă de pe acum, îndreptându-ne cu înţelepciune gândul spre noi înşine şi în jurul nostru, privindu-ne pe noi şi pe ceilalţi. Dar să nu ne pierdem îndrăzneala văzând stricăciunea firii omeneşti. Dumnezeu nu a lăsat lucrurile să fie astfel pentru că ne-ar urî, ci, dimpotrivă, pentru că ne iubeşte şi se îngrijeşte de noi. în felul acesta, ne dă mereu prilejul să devenim oameni smeriţi. Gândiţi-vă dacă omul, cu toate că este făcut din pământ, a îndrăznit să spună: Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! (Isaia, 14, 13), unde ar fi ajuns gândul său dacă nu l-ar fi strunit frâul firii sale nepu¬tincioase?” (Din voi. Problemele vieţii, p. 203)
„De ce te mândreşti, dar, omule? Coboară din înălţimile trufiei tale şi vezi-ţi sărăcia. Eşti pământ şi cenuşă, umbră şi fum, iarbă şi floare a câmpului. Ce motiv este acesta de mândrie? Ai putere peste mulţi oameni? Şi la ce-ţi foloseşte să ai putere peste mulţi oameni, dacă patimile au putere asupra ta? Sau poate eşti din aceia care acasă la ei sunt călcaţi în picioare de slujitorii săi, iar când ies în piaţă, se arată mândri, pentru că sunt stăpâni asupra mai multor oameni. Bine ar fi să fii stăpân pe patimile tale, sau măcar asemenea celor pe care-i întâlneşti în piaţă. Dacă este vrednic de osândă cel care se laudă cu virtuţile sale, nu este, oare, ridicol cel care se laudă cu lucruri de nimic?
Omule nefericit! Sufletul tău este măcinat de cea mai înfricoşătoare dintre boli, care este boala păcatului, iar tu te mândreşti cu banii tăi mulţi, cu casele şi cu pământurile. Cum de nu ştii că acestea nu sunt ale tale?” (Din voi. Problemele vieţii, p. 204)
„Aşadar, să nu ne mândrim sub nici un motiv. Să avem mereu gând smerit, orice izbânzi şi virtuţi am avea. Dacă ne smerim ca vameşul din Evanghelie, drepţi vom fi. Suntem drepţi? Atunci să credem cu smerenie că suntem păcătoşi şi ne facem de două ori mai drepţi. Pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har (lacov 4, 6).” (Din voi. Problemele vieţii, p. 216)
„Şi dacă omul fiind pământ şi cenuşă a îndrăznit să zică că se va sui în cer (Is., 14, 14), unde nu ar fi căzut cu mintea de n-ar fi avut frâul firii? Deci când vei vedea pe cineva trufindu-se, întinzându-şi cerbicia, trăgându-şi sprâncenele, umblând în caretă, îngrozind, băgând în temniţă, dând la moarte şi nedreptăţind, zi-i către el: Ce se trufeşte pământul şi cenuşa, că în viaţa lui am lepădat cele dinlăuntrul lui? Şi acestea se pot zice nu numai pentru omul cel simplu, ci şi pentru cel ce stă pe scaunul cel împărătesc. Să nu priveşti la porfiră, nici la coroană sau la hainele cele de fir, ci cearcă firea şi vei vedea că nimic nu are mai mult decât oamenii cei de rând. Iar dacă vrei să priveşti porfira, coroana şi hainele cele de fir şi toată pompa priveşte-le, dar vei vedea că toate acestea au ca materie pământul. Căci zice: Şi toată slava omului, ca floarea ierbii (Is., 40, 7). Iată că toată podoaba aceea s-a arătat mai proastă şi decât pământul.
Vezi cum aducerea aminte de fire smereşte trufia şi surpă toată mândria? De ajuns este să cugetăm cine suntem şi din ce lucruri suntem alcătuiţi şi va pieri toată mândria gândurilor.” (Cuvânt la neluminarea scripturii celei vechi, la iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi cum că nu se cuvine a ne învinui unii pe alţii, în voi. Din ospăţul stăpânului, pp. 91-92)
„Oare tu ai făcut cerul? Pogoară-te din înălţimea râpei şi ia aminte la neputinţa firii cea trecătoare, că eşti pulbere şi umbră şi fum şi iarbă şi floarea ierbii, ce gândeşti lucruri mari şi te mândreşti în deşert? Ce este alta mai de râs decât aceasta?” (Din voi. Mărgăritarele Sfântului loan Gură de Aur, p. 30)
„Să cunoască că nu cu a lor putere au făcut acele fapte bune, ci cu darul lui Dumnezeu.” (Din voi. Mărgăritarele Sfântului loan Gură de Aur, p. 121)
„Dacă noi am consulta Scriptura, nu ne-ar trebui nici timp, nici reflexii lungi, pentru a face să se nască în noi groaza şi ura faţă de mândrie. Dacă am arunca ochii spre exemplele care ne sunt date de stricăciune şi de dezastrele orgoliului, ura noastră ar creşte fără de măsură.” (Din voi. Bogăţiile oratorice, p. 594)
„Aşa e obiceiul sfinţilor! De fac vreo faptă rea, o dau în vileag, plâng în fiecare zi şi o fac cunoscută tuturor. De fac, însă, vreo faptă mare şi demnă de laudă, o ascund şi o dau uitării.” (La cuvântul apostolic: «O, de mi-aţi îngădui puţină neînţelepţie!», 5, în voi. Despre schimbarea numelor. Despre răbdare. Despre milostenie…, p. 322)

ARTICOLE SIMILAREDE LA ACELAȘI AUTOR