Blestemul copilului avortat

Când am aflat că sunt însărcinată eram în cel mai prost moment din viaţă: tocmai murise mama, aflasem că soţul meu mă înşela cu cea mai bună prietenă şi voia să divorţăm, iar la serviciu nu-mi mergea prea bine.

 Pentru un scurt moment, înainte de a fi băgată în sala de operaţii, am avut un gând fugar şi o tresărire când s-a apropiat de mine o femeie în negru şi mi-a zis că fac o prostie. M-am uitat la ea curioasă pentru că n-am înţeles de unde mă cunoaşte şi ştie ce vreau să fac. În plus, nu vezi prea des persoane îndoliate într-o clinică unde majoritatea oamenilor sunt îmbrăcaţi în alb sau în culori deschise. Femeia nu era bătrână, ci mai degrabă între două vârste, avea faţa blândă, dar nişte ochi negri ca tăciunele din care ieşeau parcă flăcări. M-a privit intens şi mi-a spus să nu fac prostia să scap de copil, că acest avort mă va bântui toată viaţa.

Mătuşa mea a alungat-o spunându-i că nu e treaba ei să se bage în vieţile oamenilor aşa aiurea şi m-a luat de mână ca să mă calmeze. Mi s-a părut straniu şi trebuie să recunosc că m-a speriat un pic. Dar am mers mai departe.

Operaţia în sine a fost scurtă şi dureroasă. Nici nu ştiu ce m-a durut mai tare, faptul că aruncam un copil făcut cu omul căruia îi jurasem iubire veşnică sau faptul că toate astea mi se întâmplau în acelaşi moment şi simţeam că sunt cea mai ghinionistă fiinţă din lume.

După avort am avut ceva complicaţii câteva zile, temperatură mare şi delir, dar obişnuită cu avorturile grele mătuşa mea a stat lângă mine şi a ştiut ce să-mi facă. În acele nopţi şi zile de convalescenţă zbuciumată am visat pentru prima dată o fetiţă bucălată şi blondă precum tatăl ei, care alerga spre mine într-un parc, iar eu fugeam de ea. Mă tot striga: mami, mami, iar eu mă ruşinam şi mă făceam că n-o cunosc. Apoi fetiţa se transforma într-un monstru, un avorton de carne sângerândă care urla printr-o gură hidoasă spre mine că voi fi veşnic mama lui şi că o mamă nu are cum să scape de copilul ei.

Mătuşa mea a pus totul pe seama febrei şi infecţiei pe care o făcusem după avort, dar că lucrurile se vor calma şi o să uit totul. N-am uitat, pentru că copilul avortat nu m-a lăsat niciun moment să uit. Într-una din nopţi, când deja mă simţeam mai bine şi puteam să fac diferenţa între vis şi realitate, am simţit cum ceva rece şi umed mă atinge pe umăr. Când am deschis ochii am văzut lângă capul meu acel copil. Avea ochi albaştri deschişi şi mă fixa cu privirea. Mânuţa pe care o ţinea pe umărul meu se lipise şi simţeam prin cămaşă umezeala sângelui de pe mâna aceea de carne moartă. Am ţipat de groază şi m-am ridicat în capul oaselor. Când am aprins lumina pe umărul meu era o urmă de sânge.

Mătuşa mea s-a speriat şi ea de un asemenea vis, deşi îi spuneam clar că a fost cât se poate de real. Am mers împreună la o biserică şi preotul mi-a citit nişte dezlegări şi mi-a dat câteva canoane de făcut ca să-mi ispăşesc păcatul. Deşi mi-a spus clar că după părerea lui un astfel de păcat nu va fi niciodată ispăşit. Le-am ţinut pe toate şi am încercat să mă rog şi să ţin posturi aşa cum mi-a spus părintele. Visele au încetat o vreme. Iar eu mi-am reluat viaţa.

Apoi, când trecuse aproape un an de la asta şi ziceam că lucrurile încep să se îndrepte, copilul avortat a apărut din nou în nopţile mele. Timp de o săptămână am urlat noapte de noapte sub privirle albastre şi reci ale acelui suflet neîmpăcat care ar fi trebuit să fie copilul meu. La final am rămas la fel de istovită ca în primul an, după avort.

De cinci ani de zile lucrurile se petrec întocmai, cu o precizie matematică. Copilul avortat îmi spune de fiecare dată că e aniversarea lui şi că ar trebui să-i fac tort, să-l pregătesc pentru grădiniţă şi tot timpul îmi reproşează că nu-l iubesc, şi că de fiecare dată mă uit cu silă la el. Cum să fac altfel dacă nu pot să simt decât silă şi groază la vederea unei bucăţi de carne care-mi aminteşte în fiecare an în luna iunie de păcatul capital pe care l-am comis cândva? Acela de a-mi omorî propriul copil.

O mărturie reală a unei femei afectată de sindromul post-avort.

www.culturavietii.ro