Sărut mâna, Părinte. De mic copil mă confrunt cu situaţii dificile la rezolvarea problemelor. Mama fiind mai severă în educaţie, mi-a interzis multe lucruri în viaţă, pentru binele meu, ca să cresc o fată cumsecade şi adesea îmi repeta „ce va zice lumea”, trebuia să trăiesc aşa, ca să-i plac mamei şi vecinilor, şi nicidecum aşa ca să mă simt eu bine. Chiar şi după căsătorie, mama părea că îmi vroia binele, dar prin aşa tip de sfaturi „uite la soţul tău ce pantaloni are, mă râde pe mine lumea, spune-i să-i schimbe” sau stăteam cu soţul singuri la televizor mai relaxată şi mama intrând în cameră şi mă vedea. mă lua deoparte şi-mi spunea „ce te-ai crăcănat lângă bărbatul tău, mai strânge-te că nu-i frumos. Şi foarte multe cazuri din acestea sunt. Şi dacă nu le respectam, mereu îmi spunea „îţi baţi joc de mine, mai bine să mor să nu mai văd asta” sau ameninţă că pleacă de acasă. Şi de frică totdeauna o ascultam ca să nu o obejduiesc. Acum ea se bucură că a crescut o fată de treabă şi spune la lume că am fost cinstită până la nuntă şi mereu am ascultat-o, dar ştiţi, eu sufăr mult din cauza acestei ascultări, m-am înhibat în mine şi nu pot lua decizii normal. Chiar atunci când vreau să mă angajez la muncă, mi-i ruşine să intru la înscriere, mă gândesc „oare ce va zice de mine”. Acum trăim cu soţul în altă ţară, mai mult pentru ca să fiu liberă, că alături de mama, simţeam că mă certam des cu soţul, dar îi făceam mereu pe plac mamei. Acum nu pot primi nici un sfat de la nimeni, îmi pare că se implică în viaţa mea personală. Acum am doar aşa tip de prieteni care îşi caută de viaţa lor şi nu intervin cu sfaturi. Sincer, pe restul persoanelor le ignor din start. Sfătuiţi-mă cum să scap de această ruşine şi cum pot să mă fac mai independentă?