Am nevoie de sfaturi şi îndrumări

Sărut mâna, Cinstiţi Părinţi! Mă numesc Ana şi am mare nevoie de ajutorul Dumneavoastră. Am mare încredere în faptul că mă puteţi ajuta cu îndrumările şi sfaturile Dumneavoastră pentru a-mi putea regăsi liniştea şi pacea sufletească de care am mare nevoie şi vă rog să-mi iertaţi incoerenţa în gânduri, dar vă voi prezenta faptele aşa cum îmi vin ele în minte, urmând ca Dvs să îmi daţi sfaturile şi îndrumarea necesară. Sincer, nici nu ştiu cu ce să încep. Am aproape 31 de ani, sunt necăsătorită, nu muncesc, locuiesc cu părinţii în afara ţării, pe care îi iubesc nespus de mult şi pe care aş vrea să nu îi mai necăjesc prin purtarea mea, în deosebi pe mama mea, care, săraca nu are nici o vină; de fapt părinţii mei nu au nici o vină pentru purtarea mea; sunt unicul copil. Ţin să menţionez că am prieten de 5 ani pe care îl iubesc de asemenea nespus de mult şi care mă iubeste la rându-i, însă el nu ştie cum mă port eu cu părinţii mei, când nu suntem împreună (eu cu el); este mai mare decât mine cu 2 ani şi un pic. Dar, să revenim la mine şi care este motivul pentru care vă cer ajutorul. Mă confrunt cu o mare problema de 2 ani de zile, dar vreau să vă povestesc despre ea, să mă puteţi lumina. Îmi doresc mult să fiu fericită şi să îi fac pe cei din jur fericiţi, să fiu sănătoasă, la fel să fie şi persoanele dragi mie. Marea mea problema este că, de foarte multe ori pe parcursul unei zile îmi înjur (în gând), îmi blestem (în gând) părinţii în stilul meu propriu ( inventând expresii de genul : ,,da-r-ar nenaiba în voi”, ,,da-r-ar necari-ningenul în voi”, ,,da-r-ar nenorocul în voi”, ,,de n-ar da necarcinomul\”, ,,da-r-ar ne-ghinambolul”, ,,da-r-ar nemorticica în voi”); mă înjur chiar pe mine însami, îi înjur pe cei dragi mie –înjurăturile şi blestemele acestea le spun în gând, iar după ce le spun în gând simt o mare povară pe suflet de care simt că nu mă pot elibera şi că nu mă pot concentra să fac altceva ce ar trebui să fie făcut decât dacă îi spun mamei – nu ştiu cum să procedez altfel, adică dacă să le mărturisesc mamei sau să le uit; spun vorbe nelalocul lor – adică nepotrivite momentului respectiv, am tendinţa să fiu rea atât cu mine şi cu cei din jur. Şi, să ştiţi, chiar îmi pare rău pentru ceea ce le fac părinţilor mei, cea care ştie de câte ori am greşit în privinţa părinţilor este biata mamă, care suportă tâmpeniile astea pe care le fac. Ceea ce vreau eu să vă spun, că scot vorbele acelea rele din gură şi îmi apar în minte stăruitor şi simt ca şi cum mi le-ar dicta cineva şi uneori chiar mi se pare că aud şi voci. Ştiu cât de mult o dor, săraca, cuvintele astea şi de aceea tind mereu să mă pedepsesc închinzându-mă în mine, nu ascult muzica care îmi place, nu urmăresc ceea ce îmi place la tv, dacă mă uit la tv sau ascult muzică, o fac doar de dragul de a o face, fără să bag în seamă detaliile. Refuz să spun cuiva ceea ce am făcut rău, mă închid în mine şi plâng de neputinţă – îmi spun eu, pentru că nu comunic; noaptea dorm puţin – mă urmăreşte gândul că am făcut rău în ziua respectivă (rănindu-mi mama, tocmai pe ea, care îmi este cea mai bună prietenă şi cea mai bună mamă pe care şi-o doreşte orice copil), iar chiar dacă simt că nu îmi mai este somn, dimineaţa refuz să mă dau jos din pat crezând că mami şi tati mă vor certa şi nu am cerut ajutorul nimănui, în privinţa a ceea ce mă frământă pe mine, considerând că nu merit… Când îi mărturisesc mamei, îi cer iertare, dar, fac ce fac şi iar gresesc faţă de ea şi asta mă doare cumplit înlăuntrul meu. Am momente în care nu spun ,,nu” sau ,,da” atunci când trebuie – vreau să fiu capabilă să spun lucrurilor pe nume şi să nu mai spun asemenea tâmpenii la adresa părinţilor mei care mi-au oferit educaţie, iubire, înţelegere şi nu vreau să îi mai rănesc prin comportamentul meu. Vreau să fiu un copil bun şi să îi fac mândri de mine pe părinţii mei. Ţin să mai menţionez că sunt o fată credincioasă, cu frică de Dumnezeu, deşi când încerc să citesc rugăciunile pe care le citesc zilnic simt că cineva îmi umblă în mintea mea şi nu mă lasă să le zic, nu sunt o fire impulsivă, nu am consumat vreodată droguri sau etnobotanice, nu beau, nu fumez, nu merg prin cluburi sau discoteci; sunt o fire mai mult retrasă, timidă adesea, nu am încredere în forţele mele proprii, nu sunt egoistă, îmi place să îi ascult pe ceilalţi când aceştia vor să îşi împărtăşească gândurile cu mine, ştiu să ţin un secret dacă mi se cere; însă, cu toate acestea nu ştiu să lupt pentru interesul meu, ci numai pentru al celorlaţi, pe mine lăsându-mă la urmă sau chiar uitând să fac ceva bun şi pentru mine şi sufletul meu. Sunt o fire darnică, romantică, liniştită (v-am scris mai sus că nu sunt o fire rebelă, belicoasă), îmi place să fac mici bucurii celor dragi mie şi sufletului meu, însă acele gânduri nu îmi dau pace, mă împiedică să îmi găsesc echilbrul acela interior, de care orice persoană are nevoie ca să fie fericită. Îmi place să fiu ordonată, ascultătoare, îmi doresc să îi fac pe cei dragi mie mândri de mine şi  să mă fac şi pe mine mândră de mine însămi. Îmi lipseşte curajul de a lupta pentru mine, de a face ceva pentru mine, îmi este foarte frică – dacă puteţi crede, la vârsta mea – de scările rulante şi de lift. Vreau să fiu o persoană echilibrată, ordonată, liniştită din punct de vedere sufleteşte (există momente din trecut pe care nu le pot uita şi peste care nu pot trece – cu 2 ani înainte să îl cunosc pe actualul meu prieten am cunoscut un băiat care m-a dezămagit prin purtarea lui şi alături de care nu am cunoscut fericirea pe care o trăiesc acum şi la care am ţinut, dar nu mi s-a răspuns cu aceleaşi sentimente, aşa cum îmi doream eu). Chipul meu trădează fără să vreau orice emoţie a mea: nelinişte interioară, frică, tristeţe; iar când zâmbesc, o fac, dar nu din toată inima şi aceasta mă mâhneşte…Ceea ce îmi mai provoacă nelinişte pe lângă acele gânduri pe care eu îmi spun că nu ar trebui să le am – le consider nelalocul lor, şi nu ştiu cum să rezolv şi aceste probleme: uit, nu mă pot concentra să pot învăţa ceva care îmi face plăcere, ţin minte mai toate nimicurile, dar nu pot ţine minte lucruri esenţiale – aseară, de exemplu mi-am uitat parola de e-mail, uit unde mi-am pus cheile, telefonul, de exemplu, chiar dacă a trecut doar un minut de când le-am pus într-un anumit loc şi mă străduiesc să îmi aduc aminte unde am pus respectivul lucru, dar rezultatul este acelaşi: uit cu desăvârşire, ca şi cum mi se pune un val pe creier şi nu îl pot îndeparta, oricât de mult m-aş strădui. Îmi place să citesc, să ascult muzica, să merg la plimbare cu părinţii, cu prietenul meu, dar vreau să fiu o persoană care să ştie să lupte pentru ea, să arate atât ei, cât şi celorlalţi de ce lucruri bune este în stare, să îmi găsesc acel echilibru, să ştiu ce este bine să ţin minte şi ce nu, cum îmi pot îmbunătaţi capacitatea de memorare şi de învăţare, vreau să fiu o persoană plăcută şi să nu mai necăjesc pe nimeni… Am nevoie de sprijinul şi ajutorul Dumeavoastră pentru a-mi recăpata încrederea în mine şi pacea sufletească care îmi lipseşte în aceste moment cu desăvârşire, pentru a scăpa de acele gânduri rele care nu îmi dau pace şi care nici nu ştiu dacă este bine să le uit sau să îi mai spun mamei despre ele. Chiar vreau să vă întreb: este bine să le spun mamei sau să le uit? Am observant că, dacă le scriu într-un carneţel mă simt mult mai uşurată. Mai vreau să vă întreb ceva: este bine să îi spun şi tatei despre aceste lucruri (în momentul de faţă numai eu şi mama ştim ceea ce mi se întâmplă)? Dacă consideraţi că este ceva de adăugat sau să mă întrebaţi ceva anume, sunt dispusă să vă răspund cu dragă inimă, numai, vă rog, ajutaţi-mă să îmi recapăt liniştea pierdută. Vă mulţumesc anticipat, Ana.