Sărut mâna, dragi părinţi! Am o problemă care, din câte am observat, este destul de răspândită în rândul tinerilor vremurilor noastre. Sunt creştină, îmi doresc din tot sufletul o familie, copii şi linişte, dar nu reuşesc să am parte de ea. Sufletul meu simt că ştie de unde vine problema, nu este vorba de vrăji, temeri sau reavoinţă ci pur şi simplu îmi duc crucea păcatelor. Am aproape 26 de ani şi pot spune că am trecut prin multe experienţe până la această vârstă. Am avut câţiva prieteni, m-am îndrăgostit în repetate rânduri, am suferit de fiecare dată. Spre marea mea ruşine şi durere am cochetat cu ocultismul şi în am avut nenumărate căderi şi ridicări în credinţă. Ştiu că Domnul nu ne dă niciodată mai mult decât putem duce, înseamnă că eu pot duce destul de mult şi El în marea lui iubire ştie asta. Acum doi ani am încheiat o relaţie care dura de 5 ani. Era un băiat pe care l-am iubit foarte mult, dar în afara nenumăratelor probleme pe care le avea (băutură, perversiune sexuală, mândrie extremă şi diferite manii şi obsesii) nu dorea cu nici un chip să se însoare cu mine. Am încercat să îl suport, să îl accept şi să îl aştept, dar după atâta timp de trăit în păcat Dumnezeu şi-a luat mâna de pe noi şi eu am încetat să îl mai iubesc. Pur şi simplu nu mai puteam să îl sufăr lângă mine aşa că am pus punct relaţiei. Sunt fericită că acest băiat a rămas cu ceva de pe urma relaţiei cu mine. În ciuda alunecărilor mele în păgânism, în exterior, întotdeauna m-am arătat ca o creştină, nu din ipocrizie ci pentru că nu vroiam să smintesc pe nimeni cu slăbiciunile şi păcatele mele. Acestea erau luptele mele de care ştia doar Domnul, duhovnicul şi necuraţii care mă ispiteau neîncetat. Acest băiat acum, după atâta timp, ţine posturile şi se duce la biserică din când în când. În aceaşi perioadă s-au petrecut şi alte schimbări în viaţa mea, mi-am schimbat cariera, am început o altă facultate şi am simţit că renasc. Imediat după am cunoscut la facultate un băiat de care m-am îndrăgostit foarte tare. Nu ştiu dacă aşa este felul meu să mă agaţ de fiecare bărbat din viaţa mea sau la momentul respectiv aveam nevoie de un substitut, în orice caz am simţit că el este cel, cu care vreau să îmi petrec restul vieţii. După doar cinci luni m-a părăsit. Am suferit enorm, am plâns trei zile continuu. Am descoperit mai târziu că el avea nişte probleme personale foarte grave – îl bănuiesc de înclinaţii homosexuale reprimate. Cu puţin timp înainte să se despartă fostul prieten de mine, am început să lucrez cu un alt coleg. Am simţit ceva pentru el, dar la scurt timp am aflat că are pe cineva şi atunci am încercat să îmi reprim sentimentele total. Am reuşit să fac asta o perioadă, dar fiind mereu în contact cu el, a devenit din ce în ce mai greu, mai ales că simţeam ceva şi din partea lui. Pentru proiectele de şcoală comunicam destul de mult prin sms şi uşor, uşor acele sms-uri profesioniste şi reci au început să devina din ce în ce mai personale. Am ajuns să nu mai pot noaptea de chinul pe care îl simţeam în suflet. Începusem să îl iubesc fără ca măcar să fiu cu el, lucru care nu mi se mai întamplase vreodată. Mă simţeam îngrozitor de vinovată ştiind că tânjesc după prietenul alteia, mă rugam în fiecare duminică la Domnul să mă vindece de aceste sentimente. Sunt o persoană destul de raţională şi mă pot controla, dar de data aceasta mi-a fost imposibil. După două luni în care am încercat să îl evit, m-am chinuit de dorul lui ca pe jăratec, într-o duminică nu m-am mai rugat să fiu vindecata de iubire ci pur şi simplu m-am lăsat în voia Domnului. M-am dus la icoana Fecioarei si am zis ca ce vrea cu mine să facă pentru ca eu mi-am pierdut forța de a mai lupta. Eram după trei zile de nesomn, simțeam ca clachez. Mi s-a luat o mare greutate de pe umeri. După două săptămâni el m-a abordat, mi-a scris că simte ceva foarte puternic pentru mine şi că nu ştie ce să facă. A urmat o perioadă destul de dificilă, dar şi minunată. Am aflat că era de nouă ani cu prietena lui. M-am speriat, am avut remuşcări, dar nici unul, nici altul nu ne-am putut controla. I-am spus că nu pot fi cu el până nu se hotărăşte exact că asta vrea. Miza era prea mare, nu mai puteam să mai trec încă o dată prin chinurile prin care trec de ani de zile. S-a despărţit de ea, s-a mutat de la ea, a dormit la birou până a strâns bani să stea cu chirie undeva, s-a chinuit foarte mult timp de cinci luni, până am putut sta împreună. Curând împlinim un an de relaţie dar, la fel ca toţi băieţii generaţiei mele nu este credincios şi nu vrea căsătorie până nu are ceva material sigur. Eu vin dintr-o familie înstărită şi nu înţeleg lucrurile astea, în fond le văd ca pe nişte mândrii. Mi-a zis că vrea copii cu mine şi că vrea să îmbătrânească alături de mine şi că nu a mai simţit asta faţă de nimeni. Nimeni nu mi-a mai zis aşa ceva. Dar pe mine mă roade păcatul enorm, trăim împreună, sunt creştină, îmi e teamă ca Domnul îşi va lua mâna de pe noi dacă o mai ducem mult aşa. Duhovnicul mi-a zis să îi spun direct. I-am spus şi a zis că încă nu se simte pregătit, dar îşi doreşte. Cum vine asta? Nu înţeleg. Mă rog să îl primească pe Domnul în inima lui. La sărbători se închină, de Paşte chiar a sărutat moaştele Sf. Dimitrie Dascălu de la Căldăruşani când am fost cu el, dar ceva îl ţine şi simt că asta este pricina lipsei lui de siguranţă în căsătorie. Eu simt că dacă ne cununăm voi fi liniştită, nu voi mai avea această grea povară a păcatului curviei pe umeri. Nu mă pot împărtăşi din această cauză, şi îmi e greu să ţin posturile, mă simt extrem de vinovată şi nu ştiu ce să fac. Oare ce e înţelept, care e calea înţelepciunii în astfel de situaţie? Îl iubesc aşa cum nu pot pune în cuvinte, îl simt parte din mine, nu cred că aş mai putea avea pe altcineva şi mi-am zis că dacă nici de data aceasta nu reuşesc a-mi clădi o familie Domnul are alte planuri cu mine şi probabil este cazul să le iau în considerare. Îmi cer scuze că am scris atât de mult, dar simt că problema mea şi răspunsul la ea este foarte comună şi poate inspiră şi alte surori. Doamne ajută!