completari

Sărut Mâna, Părinte, şi vă mulţumesc din suflet pentru răspunsul la întrebarea nr. 7414. Am urmărit o data videoclipul, am simţit puterea lui Dumnezeu prin acele cuvinte. O să îl mai urmăresc de mai multe ori pe îndelete ca să îmi între în cap şi să ţin minte mereu ce am simţit citind cuvintele acelea, nu numai astăzi şi mâine să uit. Atât îmi este de ciudă că am citit multe cărţi religioase, cu învăţături Sfinte, pe moment ziceam ” uite, aşa trebuie să mă comport, aşa trebuie să gândesc” , apoi uitam, mă luam cu ale vieţii şi uitam, şi cititul meu s-a dus pe apa sâmbetei! Am citit degeaba, am învăţat degeaba atâţia ani! Am rămas cu nimic. Iar diagnosticul pe care mi l-aţi pus este cât se poate de real: sufăr de mândrie şi de un egoism absolut respingător. Nu am fost dintotdeauna aşa, zilele astea încerc să dau timpul în urmă până în copilărie şi să vad cum de am ajuns eu să fiu atât de egoistă şi să ţin la mândrie, să mă răscol împotriva a ce se zice rău despre mine….tot analizând situaţia mea, am găsit că şi în copilărie eram cam hăpsână şi egoistă, nu chiar alintată, însă manifestam o dorinţă de a fi singura „stăpână” pe ceva. La Biserică mă ducea bunica, Dumnezeu să o ierte, însă nu îmi plăcea, ba chiar plângeam uneori că nu vroiam să merg, pentru că mi se părea că acolo, în Biserică, toată lumea e tristă şi plânge, şi căpătasem o aversiune. Însă egoismul ăsta a fost în parte şi „copiat”, mândria feroce s-a dezvoltat făcând concurenţă cu alţii în situaţiile vieţii pe care le credeam de o foarte mare importanţă. Însă acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns la concluzia că, deşi toate au un rost, nu necesitau o aşa mare încleştare şi înverşunare. În afară de mândrie m-am procopsit de câţiva ani şi cu o mânie de care nu mai scap, care evoluează la orişice fleac. Dumnezeu parcă mă vede cât mă îndrept într-o direcţie greşită cu toate forţele de care dispun, şi are milă mare de mine arătându-mi, deşi eu văd că printr-o paclă, o linişte duhovnicească în care nu e loc de mândrie, nici de egoism şi nici de mânie şi încleştare pentru absolut nimic pe lumea asta. Tot ce trebuie este să dăruieşti iubire. Dumnezeu şi Maica Domnului să ne ajute, acum în prag de postul Adormirii Maicii Domnului, să scăpăm de hainele astea grele ale păcatelor şi să ne întoarcem mai uşori cu faţa către Dumnezeu, şi să nu ne mai plecăm sub nici un pretext în altă parte. Trebuie să vă mărturisesc că nu am ajuns încă la puterea de a înţelege pe deplin cum să mă gândesc la iad fără să deznădăjduiesc, iar unele filmuleţe despre iad şi sfârşitul lumii au efectul de a mă înfricoşa, visez urât, am frică mare pentru că nu am destulă credinţă. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu, sper în curând să privesc cu detaşare şi linişte aceste videoclipuri şi reportaje şi să le pot explica şi copiilor mei ceea ce ne aşteaptă în viitor fără să îi înfricoşez. Numai Bunul Dumnezu mă poate ajuta să realizez asta, altfel, eu nu am nici o posibilitate. Mă credeam deşteaptă, dar sunt aşa un nimic, de mi-e şi ruşine de ce credeam eu despre mine. În lume e atât de absurd să crezi că eşti cineva, vai, cât e de absurd şi prostesc! Dumnezeu să ne dea putere de pocăinţă pe măsura păcatelor noastre şi smerenie adâncă ca să ne spalăm cu lacrimi urâciunea de care am dat dovadă, şi să scăpăm definitiv de mândrie! Doamne, arată-mi cum să fiu ca Tine! Amin.