Calea cea strâmtă

Părinte, trăirea mea duhovnicească este departe de tot de a fi ce ne cere Dumnezeu. Pe zi ce trece, mă gândesc că mie doar mi se pare că fac ceva bun, că apoi mintea mea îmi joacă feste, așa încât să mă mândresc sau mai știu eu ce, ca să pierd tot. Am înțeles eu că e destul de greu să lupți cu patimile care au prins rădăcini din neglijență și care acum, că am deschis ochii puțin, aș vrea să le curăț. Adică încerci să te ferești de una, dai peste altă greșeală. Am citit din sfaturile Sf. Ioan Gura de Aur, îmi plac foarte mult pentru că spune clar ce aș fi vrut să știu. Printre care și „ sunt unii care-şi curăţesc sufletul de patimi prin multe osteneli – şi sufletul are patimile lui: părerea, slava deşartă şi mândria – iar dacă scapă de aceste bucurii mincinoase, dăruindu-le Dumnezeu în schimb adevărate bucurii duhovniceşti, cad în primejdia de a se îndrăgosti aşa de tare de propriul lor suflet pentru faptul că se face curat, încât sufletele lor se sting şi se pierd. Bucuria neînfrânată, chiar cea pentru daruri cu adevărat duhovniceşti, te poate face să uiţi că încă n-ai ieşit cu totul din împărăţia ispitelor. Sufletul însă care se mântuieşte este acela care nu mai trăieşte pentru sine, ci pentru Dumnezeu; sufletul care s-a izbăvit de sine şi petrece ca un dus din lumea aceasta.„ Ce părere aveți despre acest citat, eu sunt tare confuză, este mântuirea atât de greu de obținut pentru un om de rând, obișnuit ca mine? Doamne, iartă-mă!