Preacucernici părinţi, mă frământă de la o vreme un gând şi tare aş vrea să scap de el că nu-mi place, nu mi se pare bun. Mă gândesc că eu şi soţul meu acum ne ferim să avem copii. Avem unul, dar suntem cam săraci şi ne e foarte greu şi aşa. Apoi îmi amintesc că Domnul a spus să nu ne îngrijim de mâncare şi haine şi din astea, că dacă vom căuta împărăţia cerurilor, Dumnezeu ne va da ce avem nevoie. Dar apoi mă gândesc, dacă facem mai mulţi copii nu e ca şi cum l-am şantaja pe Dumnezeu, ca şi cum l-am ispiti? De parcă am zice „Doamne, iată, noi am făcut voia Ta, acum fă bine şi dă-ne ce avem nevoie să întreţinem copiii”. Sunt atâtea familii care au făcut toţi copiii pe care i-a dat Dumnezeu, dar sunt săraci lipiţi pământului, bolnavi, vai de capul lor. Din sărăcie vin multe necazuri în familie, alcoolism, certuri. Asta văd eu la oamenii săraci. Nu îmi pasă de confortul meu, dar copiii, părinte? Avem dreptul să-i chinuim? Ei sunt mici şi nu înţeleg prea multe. Atunci când vor creşte poate se vor îndepărta de credinţă din cauza asta. E rău că vreau să le ofer copiilor mei câteva lucruri de strictă necesitate? Mi se pare obrăznicie şi mi-e ruşine să aştept ajutor de la alţii. Sau ar trebui să aştept totul de la Dumnezeu? Simt că gândurile astea sunt un fel de necredinţă din partea mea, de parcă nu aş fi sigură că Dumnezeu mă va ajuta, şi nu ştiu cum să fac. Nu vrem să Îl mai supărăm pe Dumnezeu ferindu-ne de copii, dar nici să chinuim copiii cu sărăcia.