căsătorie

Părinte, am 35 de ani. Pe prietenul meu l-am cunoscut acum 9 ani, ne-am mutat împreună, după câţiva ani s-a îndrăgostit de altcineva şi s-a mutat cu fata aia, eu nu am vrut să accept, şi am tot umblat după el, şi o perioadă a fost ba cu mine ba cu fata aia, până în final când s-a întors la mine. Ne certam şi înainte şi certurile au continuat şi după ce ne-am împăcat. El spune că nu crede în Dumnezeu, eu de un an jumate am început să merg la biserică, m-am spovedit, fără să mă împărtăşesc şi îmi este din ce în ce în ce mai greu să merg pe drumul acesta lângă el, fără sa fiu cununată. Recunosc că şi eu sunt o fire mândră şi orgolioasă şi i-am reproşat multe, îi tot ziceam că nu e bun de nimic, că nu vrea să mă ajute. Nici nu ştiu dacă îl mai iubesc, am încercat să mă despart de multe ori, dar parcă mi se rupe sufletul, pentru că eu cu toate câte a făcut îl văd un om cu suflet bun. Dar cu toate astea deşi declarativ spun că vreau o familie şi copii şi la fel zice şi el, eu recunosc că am sufletul îndoit. Mă gândesc că dacă tot am îndoieli corect ar fi să îl las să meargă pe drumul lui. Plus că am trăit atât în desfrânare şi cel mai corect ar fi să trăiesc în curăţie până va hotărî. Dumnezeu ce va face cu mine. Şi să fac asta cu riscul de a-l pierde pe el, deşi am momente când mă văd cu el până la adânci bătrâneţi. Mulţumesc.