Întrebarea #10013266

Știi soră, e un băț cu două capete toată treaba asta. Am să încerc să mă explic. În primul rând, nu părinții Dvs. au de trăit cu băiatul în cauză. Și, uneori, pentru dragostea pe care o poți trebuie să lupți, sau mai corect, nu uneori, ci adeseori. Dar, mai este și un al doilea capăt al bățului, după cum vă spuneam. Știți, părinții noștri, sunt nu tocmai cei mai proști oameni de pe fața pământului. De-a lungul timpului, aceștia au acumulat o bogată experiență, astfel încât, nici de cursuri de psihologie nu au nevoie pentru a înțelege ce este cu cutare sau cutare om. Tot ce e posibil ca, părinții Dvs. să cunoască mai multe decât cunoașteți Dvs. Poate că, e cazul, la o discuție liberă și liniștită, să încercați să înțelegeți motivele pentru care băiatul în cauză nu este agreat de către părinții Dvs. Și, în cazul în care nu au dreptate, cu multă răbdare și dragoste să-i convingeți că nu au dreptate. Iar, în cazul în care au dreptate, să stați puțin să analizați de ve-ți putea sau ba trăi cu defectele invocate de către părinții Dvs. Și desigur, și pe persoana în cauză, rugați-l să facă schimbările necesare în viața sa, pentru a fi plăcut și lui Dumnezeu și viitoarei soții și socrilor și tuturor.

Pe toate trebuie să le facem cu multă atenție. Cu atât mai mult, căsătoria. De există dragoste adevărată și neapărat reciprocă, atunci căutați neapărat să vă convingeți părinții că e persoana de care aveți nevoie (dar ascultați și de vocea părinților ca să nu plângeți în pumn). De nu e dragoste reciprocă, rupeți-o la dreapta și la stânga, până nu e târziu.

Preot Iulian Rață