Şirul ar mai continua, dar ne-am săturat cu toţii de toată murdăria. Am vrea ceva curat, luminos, cald şi liniştit, dar nu putem găsi, căci sufletele noastre sunt putrede, pe ele geme „mucegaiul păcatelor”. Dacă am putea scoate din inimă spinii păcatelor, cei ai urii, invidiei, toate s-ar însenina. Dar dacă însă am mai încerca să uităm şi răul pe care ni la făcut cineva, s-au binele pe care l-am făcut şi a rămas fără de răsplată, atunci în general, am avea speranţa că zburăm, că suntem aidoma fulgilor care zboară acolo unde îi duce vântul, dar totuşi îşi îndeplinesc cu exactitate rolul lor. Inima s-ar umplea de lumină, ar vedea sfinţi pe toţi cei din jur, n-ar mai judeca, n-ar mai vrea bogăţii, nu s-ar mai aprinde de mânie, în schimb ne-ar purta pe toţi spre pace, linişte şi dreptate.
Toate acestea nu le putem realiza noi, pentru că suntem păcătoşi, dar să nu uităm că la Dumnezeu totul este cu putinţă. Să-L rugăm să scoată spinii urii, să dezrădăcineze patimile care distrug sufletul, mândria, mânia, ţinerea de minte a răului, minciuna, şi să ne dăruiască starea care ne-ar călăuzi viaţa spre limanul liniştei şi a dragostei.
Să ne rugăm pentru duşmani, pentru că doar aşa vom ştirbi mândria şi încet, dar sigur vom dobândi iertarea. Să nu ne întrebăm niciodată pentru ce? Dar să ne amintim că cine iartă multe şi Dumnezeu îi va ierta multe în ziua judecăţii.
Acum, în Post, să ne aplecăm încă odată inimile noastre spre cei ce ne-au greşit şi cu toată dragostea noastră să spunem: „Iartă-mă frate, că eu sunt vinovat, Dumnezeu să te ierte şi pe tine!”
