Într-o noapte, un stareț ședea în chilie și rostea Rugăciunea lui Iisus. Deodată, în curte a început să răsune muzică: viori, tobe, glasuri, de parcă se pornise o petrecere zgomotoasă. Starețul a privit afară — în curte era liniște deplină.
A înțeles: era o ispită diavolească.
Însă lucrul cel mai înfricoșător s-a petrecut după aceea.
Când starețul s-a așezat din nou la rugăciune, chilia s-a umplut dintr-odată de o lumină orbitoare. Părea că tavanul dispăruse, iar deasupra lui se ivise chipul unui tânăr cu părul deschis la culoare, care semăna cu Hristos. Și un glas a rostit:
„Te-ai învrednicit să-L vezi pe Hristos!”
Pentru o clipă, starețul a fost gata să creadă. Dar apoi s-a gândit:
„Cine sunt eu, nevrednicul, ca să-L văd pe Hristos?”
Și îndată totul a dispărut: lumina, chipul, glasul. Tavanul era la locul lui.
Starețul a înțeles: fusese o înșelare duhovnicească — o încercare a diavolului de a pătrunde în suflet prin mândrie.
Mai târziu, el spunea: dacă omul primește o asemenea vedenie drept ceva sfânt, diavolul poate începe să-i arate „pe Hristos”, „pe Maica Domnului”, „profeții” — iar omul nici nu va băga de seamă cum ajunge în înșelare duhovnicească.
De aceea, sfinții ne-au învățat: adevărata smerenie înseamnă să nu cauți minuni. Dacă Domnul voiește să-i descopere ceva omului, El va găsi o cale să o facă fără înșelare și fără setea noastră de neobișnuit.
Uneori, minunea cea mai sigură pentru suflet este să spui pur și simplu:
„Doamne, sunt nevrednic. Nu mă încred în mine — mă încred în Tine.”
Ieromonahul Isaac
„Viața Cuviosului Paisie Aghioritul”
