Smerenia se vede în felul în care primim o observație, recunoaștem o greșeală sau facem un bine de care nu află nimeni. Tocmai în asemenea împrejurări descoperim cât de mult ținem să avem dreptate și cât de ușor așteptăm laude. În scrierea Despre smerenie, Sfântul Ignatie Briancianinov arată că această virtute se dobândește prin împlinirea poruncilor Evangheliei și mai ales prin rugăciune. Învățătura lui pornește de la chemarea Mântuitorului de a învăța de la El, Cel blând și smerit cu inima (Matei 11, 29).
Sfântul Ignatie amintește o comparație a avvei Dorotei. Așa cum un meșteșug se deprinde lucrând zi după zi, tot astfel sufletul se obișnuiește cu smerenia prin împlinirea poruncilor. Când ne străduim să trăim după Evanghelie, vedem mai limpede cât de greu ne este uneori să iertăm, să ascultăm sau să facem binele fără să așteptăm recunoștință. Această cunoaștere a propriilor neputințe ne îndeamnă să cerem ajutorul lui Dumnezeu.
„În fond, smerenia nu este o slăbiciune a firii și nici o coborâre în deznădejde, ci este lumina care ne arată adevărata noastră măsură în fața lui Dumnezeu. Când lăsăm garda jos a îndreptățirii de sine și primim cu pace o mustrare sau un sfat, Îi facem loc lui Hristos să lucreze în inima noastră. Într-o lume care ne îndeamnă neîncetat să ne impunem cu orice preț, calea Evangheliei ne cheamă la tăcerea rodnică a ascultării și la bucuria discretă a iubirii care nu caută ale sale.”
Un început poate fi chiar o discuție în familie. Când cineva ne spune că l-am rănit, îl putem asculta până la capăt și putem recunoaște ce am greșit. Iar când ne vine să vorbim despre greșeala altuia, ne putem opri și ne putem întreba ce avem noi de îndreptat. Rugăciunea de seară ne dă prilejul să aducem înaintea lui Dumnezeu aceste întâmplări mărunte, cu sinceritate și nădejde. În ele învățăm, puțin câte puțin, blândețea lui Hristos.
Sursă de inspirație: Sfântul Ignatie Briancianinov, „Despre smerenie”, pp. 1–2.
