disperare

Nu mai suport sa aud veşti rele în lumea asta, mă apucă disperarea, nu sunt atât de puternică, câteodată mă apucă câte o criză de disperare, de nu mai ştiu unde să fug să îmi revin. Nu ţin foarte tare la cele pământeşti, chiar aş vrea să se termine odată stresul acesta cu viaţa asta, dar de ce mă simt aşa de…fără scăpare? M-am rugat la Domnul disperată, simt umbra deznădejdii asupra mea şi nu mai vrea să mă părăsească. Vă întreb, Sfinţi Părinţi, dvs. admiteţi că exista noţiunea de stres? Dar admiteţi că unui tânăr îi este greu fără să aibă prieteni, fără să vorbească? Am citit odată într-o carte despre Sfântul Serafim de Sarov că nu l-a lăsat pe un tânăr să se călugărească spunându-i că „ un om tânăr are nevoie să vorbească, să ceară păreri, să comunice„, drept pentru care nu i-ar fi fost sănătoasă compania unui călugăr în pustie. Vă spun asta, pentru că mă simt copleşită, nu am cu cine să mă destăinui şi eu. De fapt cred că majoritatea oamenilor care vă scriu dvs. suferă de această meteahnă a indisponibilităţii unui adult care să îi îmbuneze cu un sfat, cu o vorbă. Unii dintre noi poate inventăm probleme numai ca să capătam un răspuns de la dvs pentru că ne mângâiaţi sufletele şi ne arătaţi Lumina. Doamne, ajută-ne şi întăreşte-ne în viaţa aceasta! Să nu plângem lacrimi fără folos! Mulţumim că ne răspundeţi. Dumnezeu să vă răsplătaescă cu mântuirea! Amin.