La aproximativ 15 kilometri de oraşele Hunedoara şi Haţeg, în apropierea fostei aşezări Sarmizegetusa romană, se află străvechea mănăstire Prislop, sau a Silvaşului, ctitorie a Sfântului Nicodim de la Tismana sau a ucenicilor săi, ridicată, se pare, pe locul unei vetre sihăstreşti şi mai vechi. Actuala biserică a mânăstirii, în plan triconic, specific bisericilor din Moldova şi Muntenia, a fost ctitorită şi înzestrată prin anul 1564 de domniţa Zamfira, fiica lui Moise Basarab, domn al Ţării Româneşti, care şi-a sfârşit zilele aici, la Prislop, în anul 1580 şi a fost îngropat în pronaos.
În decursul existenţei ei de şase secole, această mânăstire a îndeplinit un însemnat rol cultural-bisericesc în viaţa românilor transilvăneni. Se pare că aici s-a retras către sfârşitul vieţii lui, însuşi Sfântul Nicodim de la Tismana şi a copiat un cunoscut Tetraevanghel slavon din 1405, una din marile valori ale patrimoniului artistic al ţării noastre. Tot de aici s-au ridicat doi vrednici ierarhi ai Transilvaniei: Mitropolitul Ioan din Alba Iulia (1585 – c. 1605) – fost egumen – , care a păstorit în zilele de glorie ale lui Mihai Viteazul, şi episcopul Teofil de la Vad (1615), şi, poate, şi alţii pe care nu-i cunoaştem.
In sec. XVII-XVIII, Prislopul avea o şcoală în care se pregăteau „dieci”, candidaţi la treapta preoţiei, iar pe la mijlocul sec. XVIII, tot din această obşte s-au ridicat unii apărători ai credinţei ortodoxe, în faţa încercărilor de atragere a călugărilor de aici la uniaţie. Mai presus de toate însă, Prislopul a îndeplinit, de la începuturile lui şi până azi, un rol de seamă în întărirea vieţii duhovniceşti din Ţara Haţegului, de pe valea Streiului şi din ţara „pădurenilor”, situate în apropierea ei.
În aceste ţinuturi, din satul Silvaşul de Sus, un tânăr cu numele Ioan, a părăsit casa părintească, s-a închinoviat în obştea călugărilor de la Prislop, ducând o aleasă viaţă de rugăciune, împletită cu munca şi cu săvârşirea de fapte bune. După un număr de ani petrecuţi aici, dorind să ducă o viaţă şi mai liniştită, retrasă cu totul de lume, a găsit un loc, departe cam la 500 de metri de mânăstire, pe malul prăpăstios al râului Silvuţ (Slivuţ), unde şi-a săpat singur, cu mari nevoinţe, o chilie în piatră, cunoscută până azi sub numele de „chilia” sau „casa sfântului”. Aici el şi-a petrecut restul zilelor în neîncetate rugăciuni şi ajunări, întocmai ca marii nevoitori întru cele duhovniceşti din primele veacuri creştine. Dar a fost voia lui Dumnezeu ca viaţa lui îmbunătăţită să se sfârşească prea devreme. Spune tradiţia populară că pe când îşi făcea o fereastră la chilia lui, doi vânători de pe versantul celălalt al prăpastiei l-au împuşcat, fără să ştie cine era. Aşa s-a săvârşit din viaţă Cuviosul Sihastru sau Sf. Ioan de la Prislop.
Poporul dreptcredincios l-a socotit sfânt încă din timpul vieţii sale, iar după moarte, această credinţă s-a întărit şi mai mult. Vestea despre viaţa sa aleasă şi mai ales despre moartea lui tragică a ajuns peste munţi, în Ţara Românească, de unde au venit câţiva cuvioşi călugări care i-au cerut trupul de la rude, ducându-l într-una din mânăstirile de acolo. [1]
Nu ştim însă cu siguranţă când a trăit Cuviosul Ioan de la Prislop. Presupunem că în sec. al XV-lea sau în prima jumătate a celui următor. În orice caz, el nu trebuie confundat cu egumenul Ioan care a cârmuit mânăstirea în a doua jumătate a sec. al XVI-lea, iar în 1585 a fost ales mitropolit al Transilvaniei, cu scaunul la Alba Iulia, păstorind până către anul 1605, tocmai în zilele de mare însufleţire românească, prilejuite de realizarea primei uniri statale a românilor de pretutindeni, de către Mihai Viteazul.
Cuviosul Ioan de la Prislop a fost, este şi va fi, pentru credincioşii din părţile Haţegului şi Hunedoarei, o pildă vie de sfinţenie, iar „chilia” sau „casa” lui rămâne mereu un loc de pelerinaj şi de reculegere sufletească pentru toţi cei ce caută cuvânt de mângâiere şi de întărire în locurile de mare frumuseţe naturală ale Prislopului, în care au trăit atâţia cuvioşi călugări cu viaţă aleasă şi bineplăcută lui Dumnezeu.
