Omul stă așezat la picioarele lui Iisus. Este îmbrăcat și liniștit. Cei care vin din cetate îl cunosc și tocmai de aceea se miră atât de mult văzându-l. Până atunci îl știau umblând prin locurile mormintelor, departe de casă. Încercaseră să-l țină în lanțuri, dar el le sfărâma și era mânat în pustie. Acum poate sta în mijlocul lor. Sfântul Evanghelist Luca îl arată așezat lângă Cel care l-a izbăvit. Să păstrăm în minte această imagine și când vom auzi unde îl trimite Domnul la sfârșitul întâlnirii.
Hristos ajunge cu corabia în ținutul Gerghesenilor. Abia coboară pe uscat și omul Îi iese înainte. Domnul primește întâlnirea aceasta, cu toată tulburarea ei. Evanghelistul ne spune că duhul necurat îl stăpânea de multă vreme. Cei din jur îl puteau păzi și lega. Iisus poruncește duhului să iasă din el. În fața Mântuitorului, omul acela, pe care cetatea îl știa după strigătele și suferința lui, își recapătă putința de a sta în pace printre oameni.
Sfântul Chiril al Alexandriei, tâlcuind această Evanghelie, ne îndreaptă atenția spre autoritatea cu care lucrează Hristos. În Omilia a patruzeci și patra, el arată că Domnul întreabă numele pentru ca noi să înțelegem cât de grea era stăpânirea sub care se afla omul. Răspunsul „Legiune” ne lasă să vedem adâncul nenorocirii. Puterea lui Hristos se arată în porunca prin care îl eliberează. Sfântul Chiril Îl aseamănă pe Domnul cu păstorul care vede primejdia în care se află oaia lui și îi vine în ajutor. Omul îi aparține lui Dumnezeu și Dumnezeu Se îngrijește de el.
Să păstrăm această grijă și în felul în care vorbim despre cei aflați în suferință. Evanghelia istorisește aici o izbăvire de duhuri necurate. Omului care trece astăzi printr-o suferință psihică îi suntem datori cu delicatețe, rugăciune și sprijin ca să primească îngrijirea de care are nevoie. Uneori, ajutorul începe când îl ascultăm fără să-i punem o etichetă sau când ne oferim să-l însoțim la o consultație. Hristos ne învață să vedem persoana și să-i facem loc lângă noi.
După ce duhurile ies din om, turma de porci se aruncă în lac. Păzitorii vestesc în cetate și prin sate ce s-a petrecut. Oamenii vin, îl văd pe cel izbăvit și se înfricoșează. Sfântul Luca spune lămurit că Îl roagă pe Iisus să plece, fiind cuprinși de frică mare. Mântuitorul Se urcă în corabie. Iar omul care tocmai și-a recăpătat pacea Îl roagă să-l lase să rămână cu El. Înțelegem rugămintea lui. După atâta vreme de chin, cât de firesc îi era să dorească să rămână lângă Cel la picioarele Căruia găsise odihnă!
În Mărturisirile sale, Fericitul Augustin spune în rugăciune către Dumnezeu: „Neliniștită este inima noastră până când se odihnește în Tine.” Omul din Evanghelie a cunoscut această odihnă. Și chiar de acolo, de lângă El, Domnul îl trimite către ai săi: „Întoarce-te în casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu.” Iar el merge și vestește în toată cetatea cele pe care i le făcuse Iisus. Gândiți-vă ce însemna întoarcerea lui pentru acea casă. Oamenii puteau să-i audă acum glasul și să stea cu el la masă. Puteau afla chiar de la el ce se întâmplase pe țărm.
Acest cuvânt ne privește și pe noi, care ne vom întoarce la casele noastre după Sfânta Liturghie. Poate că am venit cu o apăsare și am găsit puțină liniște în rugăciunea Bisericii. Poate că un cuvânt al Evangheliei ne-a dat putere să îndreptăm ceva ce tot amânam. Când ajungem acasă, vom întâlni aceleași îndatoriri și poate aceeași neînțelegere pe care am lăsat-o dimineață. Acolo putem răspunde milei primite. Îl ascultăm până la capăt pe cel pe care ieri îl întrerupeam. Vedem cât a muncit celălalt și îi mulțumim. Îl întrebăm pe copil de ce este mâhnit, înainte să-l certăm pentru felul în care ne-a răspuns.
Astăzi îi pomenim și pe Sfinții Mucenici Achindin, Pigasie, Aftonie, Elpidifor, Anempodist și pe cei împreună cu ei, care au pătimit în Persia în veacul al patrulea. Din viața lor să reținem o singură întâlnire. Aftonie fusese dintre cei care îi chinuiau pe mărturisitori. Văzând cele petrecute în timpul pătimirii lor, a mărturisit credința în Hristos. Când a fost osândit, s-a întors către cei pe care îi chinuise și le-a cerut să se roage pentru iertarea lui. Iar ei l-au numit frate și l-au îmbărbătat să meargă cu nădejde la Hristos.
Merită să zăbovim o clipă la acest cuvânt: frate. Îl rostesc oameni care aveau toate motivele să-și amintească răul suferit. În clipa aceea însă, ei văd înaintea lor un om care își recunoaște vina, cere rugăciune și își pune nădejdea în Domnul. Îl întăresc prin cuvântul lor, chiar când ei înșiși trec prin încercare. Așa se luminează și cuvântul auzit în Evanghelia mucenicilor: „Iar cel ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui.” Mucenicii au rămas statornici în mărturisire și au păstrat dragostea chiar în ceasul în care le era cel mai greu.
Și noi avem prilejuri de a mărturisi credința în împrejurări pe care aproape nimeni nu le vede. La lucru, spunem adevărul când ne-ar fi mai comod să lăsăm vina asupra altuia. În familie, când cineva vine să-și ceară iertare, îi dăm timp să vorbească și luăm în serios dorința lui de a se îndrepta. În parohie, dacă aflăm că un om în vârstă a rămas singur, îl putem vizita ori îi putem duce ceva de la cumpărături. Uneori, el are nevoie mai ales să stăm puțin și să-l ascultăm. În astfel de lucruri se vede ce am învățat la picioarele lui Hristos.
Pentru săptămâna care vine, să alegem fiecare un început pe care îl putem face cu adevărat. Dimineața, înainte de a ne lăsa luați de treburile zilei, să ne facem semnul crucii și să spunem cu luare-aminte: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă și ajută-mă astăzi să păstrez pacea cu cei de lângă mine.” Putem adăuga numele omului cu care ne este cel mai greu. Când îl pomenim înaintea lui Dumnezeu, poate că ne vom aminti și de necazurile lui, pe care până atunci nu le-am ascultat.
Dacă purtăm un păcat pe care l-am ascuns la spovedanie din rușine, să ne hotărâm să vorbim cu duhovnicul. Putem începe chiar cu atât: „Părinte, am ceva ce mi-a fost greu să spun.” În Patericul egiptean, un frate vine la avva Pimen și îi spune că a căzut într-un păcat greu. Întreabă dacă trebuie să se pocăiască trei ani, apoi un an. Cei de față pomenesc și patruzeci de zile. Bătrânul îl îndreaptă spre pocăința din toată inima și spre părăsirea păcatului, încredințându-l că Dumnezeu primește întoarcerea sinceră. Cuvântul acesta îi dă omului curaj să înceapă. Vremea și felul îndreptării le va rândui cu duhovnicul, după nevoia lui.
Pocăința continuă și după ce am rostit lucrul greu. Dacă am nedreptățit pe cineva, căutăm cum să îndreptăm ce am făcut. Dacă am spus despre un om ceva neadevărat, putem începe prin a spune adevărul celor care ne-au auzit. Dacă am ținut răceală în casă, putem rosti astăzi primul cuvânt de împăcare. Un „Iartă-mă, ți-am vorbit aspru” spus până la capăt, urmat de răbdarea de a asculta răspunsul, poate face loc unei conversații pe care familia o aștepta de mult. Celălalt poate avea nevoie de timp. Partea noastră este să facem pasul cu sinceritate și să-l susținem prin purtarea de a doua zi.
Fraților și surorilor, când veți ieși astăzi din biserică, luați cu voi cuvântul pe care Domnul l-a dat omului din ținutul Gerghesenilor. Gândiți-vă la un bine pe care vi l-a făcut Dumnezeu și la o persoană care poate primi astăzi ceva din binele acela. Dacă ați primit mângâiere, căutați pe cineva care are nevoie să fie ascultat. Dacă ați primit iertare, gândiți-vă cui îi puteți cere iertare sau cui i-o puteți dărui. Poate că primul om către care sunteți trimiși astăzi vă așteaptă chiar acasă.
Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ai dăruit pace omului pe care l-ai întâlnit în ținutul Gerghesenilor, așază și în sufletele noastre pacea Ta. Dă-ne curaj să ne mărturisim păcatele și să rostim cu blândețe adevărul. Întărește-i pe cei care trec prin suferință și apropie-i pe cei înstrăinați din familiile noastre. Pentru rugăciunile Sfinților Mucenici Achindin, Pigasie, Aftonie, Elpidifor, Anempodist și ale celor împreună cu ei, ajută-ne să ducem în casele noastre, prin cuvânt și prin faptă, binele pe care îl primim de la Tine.
Amin.
