Să ne deschidem Inima cât avem vreme.

Să ne deschidem inima cât avem vreme

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Iubiți frați și surori,

Putem trăi ani întregi lângă un om fără să-i cunoaștem durerea. Îl salutăm, îl întâlnim pe drum, poate stăm împreună la masă, dar nu știm ce îl apasă. Uneori, chiar în casa noastră, cineva așteaptă să fie ascultat, iar noi suntem prea grăbiți ca să observăm. Evanghelia de astăzi ne oprește din această grabă și ne așază înaintea unei porți. Înăuntru este belșug. Afară se află un om bolnav și flămând, pe nume Lazăr.

Bogatul se îmbracă în haine scumpe și petrece în fiecare zi. Lazăr zace la poarta lui, dorind să se sature din ceea ce cade de la masă. Sunt aproape unul de altul, dar viața lor este atât de diferită. Între masa bogatului și suferința săracului ar fi putut exista o mână întinsă. Evanghelia ne arată însă durerea rămasă fără ajutor. Aici suntem chemați să ne cercetăm și noi: ce facem cu omul pe care Dumnezeu îl aduce în apropierea noastră?

Să nu ne grăbim să socotim că această pildă îi privește numai pe cei foarte bogați. Fiecare dintre noi are ceva de dăruit. Unul are mai multă pâine, altul are putere de muncă, altul poate asculta cu răbdare. Avem un cuvânt bun, o pricepere, puțin timp. Întrebarea este cum folosim ceea ce am primit și dacă mai rămâne loc pentru aproapele în preocupările noastre.

Sfântul Ioan Gură de Aur explică limpede: „Bogatul a fost pedepsit nu pentru că era bogat, ci pentru că era crud și neomenos.” Tot el arată că sărăcia, singură, nu este virtute. Înaintea lui Dumnezeu contează felul în care ne trăim viața și răspundem chemării Lui. Putem avea bunuri și inimă darnică; putem avea puține și totuși să fim stăpâniți de invidie sau nepăsare. De aceea, fiecare avem nevoie de pocăință.

Să privim și demnitatea lui Lazăr. Pentru cei care treceau pe lângă el, putea fi doar un sărac oarecare. În Evanghelie, el are nume. Durerea lui nu este uitată înaintea lui Dumnezeu. Când ne apropiem de un om lipsit, să-i păstrăm această demnitate. Să nu-l facem să se simtă mic pentru că primește ajutor, să nu-i răspândim necazul și să nu cerem mulțumiri pentru fiecare bine făcut.

Apoi vine moartea pentru amândoi. Lazăr este dus de îngeri în sânul lui Avraam, iar bogatul ajunge în chinuri și cere puțină apă. Prăpastia despre care vorbește Avraam ne arată seriozitatea vieții și a judecății. Alegerile noastre au urmări veșnice. Nu putem trăi la nesfârșit amânând iubirea, ca și cum vom avea mereu o altă zi în care să îndreptăm totul.

Dar noi ascultăm această Evanghelie fiind încă în vremea lucrării. Putem cere iertare. Putem deschide o ușă pe care am ținut-o închisă. Putem învăța să împărțim. Cuvântul despre judecată ne trezește conștiința, iar milostivirea Domnului ne dă curaj să începem. Să nu plecăm descurajați, ci hotărâți să facem un bine pe care până acum l-am amânat.

Bogatul se gândește la cei cinci frați ai săi și cere să fie înștiințați. Răspunsul îi îndreaptă către Moise și proroci, către cuvântul lui Dumnezeu deja primit. Nici o arătare neobișnuită nu înlocuiește ascultarea inimii. Și noi știm adesea ce avem de făcut. Știm cui îi datorăm o împăcare, cine așteaptă un telefon, cine are nevoie de ajutor. Să punem în lucrare ceea ce am înțeles.

În cuvintele sale despre Lazăr, Sfântul Ioan Gură de Aur merge până la rădăcina responsabilității noastre: „A nu împărți cu săracii din averea noastră este o jefuire a săracilor.” Este un cuvânt aspru pentru nepăsare, care ne învață să privim bunurile primite și ca pe o răspundere. Din darurile lui Dumnezeu putem face sprijin pentru viața altuia. Atunci mulțumirea noastră către Domnul capătă și chipul unei fapte.

Patericul ne păstrează o întâmplare despre avva Agaton. Mergând în cetate să-și vândă lucrul mâinilor, a găsit un străin bolnav, fără cineva care să-l îngrijească. Bătrânul a închiriat o încăpere și a rămas lângă el. Muncea, iar din câștig plătea locuința și cele necesare bolnavului. A rămas patru luni, până când omul s-a însănătoșit, apoi s-a întors la chilia sa.

Avva Agaton ne arată câtă răbdare poate cuprinde milostenia. Uneori, ajutorul cere să revenim, să întrebăm din nou, să ducem o grijă împreună cu cineva. Noi avem îndatoriri diferite și puteri diferite. Putem însă începe cu ceea ce ne este la îndemână: o vizită, o cumpărătură pentru un bătrân, o masă dusă unui bolnav, câteva clipe în care ascultăm fără să privim mereu la ceas.

În această lumină îl cinstim și pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir. Potrivit vieții sale păstrate în tradiția bisericească, el a primit credința din familie și L-a mărturisit pe Hristos în Tesalonic, chiar când această mărturisire îi primejduia viața. A fost întemnițat și a primit moarte mucenicească. În el vedem cât de adânc poate prinde rădăcină credința în inima omului.

Viața sfântului păstrează și un fapt potrivit Evangheliei de astăzi: înaintea pătimirii, i-a încredințat slujitorului său Lup averea pentru a fi împărțită săracilor. Mărturisirea credinței și grija pentru cei lipsiți se întâlnesc în aceeași viață. Cinstindu-l, să cerem și noi această unitate: ceea ce mărturisim în biserică să se vadă în purtarea noastră de acasă, în muncă și în relația cu oamenii.

În Evanghelia de la Ioan, Domnul le spune ucenicilor: „Aceasta vă poruncesc: să vă iubiți unul pe altul.” Îi pregătește apoi pentru împotrivire și prigoană și le făgăduiește mărturia Mângâietorului. Iubirea trebuie păstrată chiar în încercare. Sfântul Dimitrie ne îndeamnă să rămânem ai lui Hristos fără rușine și fără ură față de oameni.

Pentru noi, statornicia se lucrează adesea în împrejurări obișnuite. Să fim cinstiți când ne-ar fi mai ușor să înșelăm. Să ne rugăm și când suntem obosiți. Să nu răspundem unei jigniri prin altă jignire. Să ne învățăm copiii credința cu răbdare, prin rugăciunea și exemplul nostru. Astfel de alegeri, repetate, întăresc omul lăuntric.

Astăzi pomenim și înfricoșătorul cutremur din Constantinopol, din anul 740, păstrat în memoria liturgică a Bisericii. Această amintire ne cheamă la rugăciune și la cercetarea propriei vieți. Înaintea suferinței celor loviți de nenorociri, să ne păzim de judecăți pripite. Nu cunoaștem adâncul vieții lor și nu avem dreptul să le socotim durerea dovada unei vini mai mari.

Cei care și-au pierdut casa sau pe cineva drag au nevoie să fim aproape. Rugăciunea noastră să fie însoțită de ajutor, după putere. Iar când noi înșine suntem cuprinși de teamă, să ne amintim de ucenicii aflați în corabie. Valurile o acopereau, iar ei L-au deșteptat pe Domnul, strigând: „Doamne, mântuiește-ne, că pierim!” Hristos a mustrat puțina lor credință și a potolit furtuna.

Ucenicii erau cu Domnul și totuși au trecut prin primejdie. Viața de credință cuprinde și ceasuri în care nu înțelegem ce ni se întâmplă. Putem să-I aducem lui Dumnezeu frica, lacrimile și neputința noastră. Rugăciunea ne ține aproape de El, chiar când răspunsul nu vine în chipul și la vremea dorite de noi.

Să ne sprijinim și unii pe alții în asemenea ceasuri. Un om încercat poate avea nevoie de cineva care să stea lângă el fără explicații grăbite. Putem spune simplu: sunt aici, mă rog pentru tine, hai să vedem ce putem face. Prin această apropiere, comunitatea parohiei devine un sprijin viu pentru cei care trec prin furtună.

Iubiții mei, să luăm pentru săptămâna care începe câteva hotărâri pe măsura puterilor noastre. Să căutăm un om pe care l-am trecut cu vederea. Să aflăm de ce are nevoie și să facem un bine discret. Să îndreptăm o supărare, începând cu recunoașterea propriei greșeli. O cerere sinceră de iertare poate deschide un drum pe care mândria l-a închis de mult.

Să păstrăm zilnic un timp de rugăciune și să citim câteva versete din Evanghelie, cu atenție. Să ne întrebăm ce putem împlini din cele citite. În familie, să-i deprindem pe copii să observe suferința și să ajute cu delicatețe. Să le arătăm prin fapte că omul bătrân, bolnav sau lipsit rămâne prețios înaintea lui Dumnezeu.

Să ne apropiem și de Sfânta Spovedanie, fără să așteptăm să devenim mai întâi oameni fără greșeală. Aducem înaintea Domnului tocmai ceea ce are nevoie de vindecare: nepăsarea, mânia, zgârcenia, amânarea binelui. Cu îndrumarea duhovnicului, să ne pregătim pentru Sfânta Împărtășanie, cerând ca unirea cu Hristos să rodească în viața noastră.

Să plecăm, așadar, de la Sfânta Liturghie cu dorința de a vedea omul de lângă noi, de a păstra credința cu statornicia Sfântului Dimitrie și de a-L chema pe Hristos în furtunile vieții. Cât avem vreme, să ne deschidem inima. Poate că primul pas ne așteaptă chiar astăzi, în omul căruia îi vom deschide ușa.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, caută cu milostivire spre noi și iartă-ne nepăsarea, cuvintele care au rănit și binele pe care l-am amânat. Dă-ne inimă milostivă, ochi atenți la durerea aproapelui și voință să ajutăm după puterea noastră. Întărește-ne credința în încercări și păzește-ne de ură, de deznădejde și de judecarea celor care suferă. Mângâie-i pe cei îndoliați, sprijină-i pe bolnavi, ocrotește familiile și pe toți cei aflați în primejdii. Învață-ne să cerem iertare și să primim cuvântul Tău cu inimă smerită. Pentru rugăciunile Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, dăruiește-ne statornicie în mărturisirea Ta, pace și dragoste lucrătoare. Călăuzește-ne pașii spre Împărăția Ta, ca împreună să slăvim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.