Privind astăzi în jurul nostru, în această sfântă biserică, vedem mesele încărcate cu daruri, vedem lumânările pâlpâind ca niște mici stele ale nădejdii și simțim mirosul de tămâie care se ridică spre cer. Astăzi, în această Sâmbătă a Moșilor de toamnă, Biserica noastră nu este un loc al întristării fără scăpare, ci este pridvorul Împărăției lui Dumnezeu, locul în care cerul se unește cu pământul, iar cei vii își dau mâna, în rugăciune, cu cei plecați în veșnicie.
Cât de frumos și de adânc grăiește credința noastră ortodoxă! Noi nu îi numim pe cei plecați dintre noi „morți”, ci îi numim „adormiți în Domnul”. Pentru că la Dumnezeu nimeni nu se pierde în neființă; la Dumnezeu toți sunt vii. Iubirea adevărată nu se oprește la marginea mormântului și nu poate fi acoperită de o lespede de piatră. Coliva pe care ați pregătit-o cu atâta grijă – făcută din bobul de grâu care, îngropat în pământ, putrezește ca să aducă roadă nouă – este însăși mărturisirea noastră de credință în Înviere. Iar fiecare lumânare aprinsă și fiecare pomelnic adus la Sfântul Altar sunt punți de lumină pe care le întindem, din dragoste, către părinții, bunicii, frații, copiii și toți strămoșii noștri care au trecut pragul acestei lumi.
Dar în această zi de sfântă pomenire, calendarul Bisericii noastre ne așază în față și două chipuri luminoase de sfinți: Sfinții Mucenici Marcian și Martirie, care au pătimit pentru Hristos în anul 355. Cine au fost acești tineri? Au fost slujitori ai Bisericii din Constantinopol, cititori și notari ai Sfântului Patriarh Pavel Mărturisitorul. Într-o vreme de mare tulburare, când erezia lui Arie încerca să sfâșie dreapta credință, li s-au promis averi, cinste și funcții înalte dacă se leapădă de adevăr, și li s-a arătat sabia dacă rămân statornici. Dar Marcian și Martirie nu s-au temut. Au plecat capul sub sabie mărturisind pe Hristos, pentru că ei au înțeles un adevăr fundamental: sufletul este infinit mai prețios decât trupul, iar viața aceasta trecătoare este doar răsadnița în care ne pregătim veșnicia.
Iubiții credincioși, pilda Sfinților Marcian și Martirie se leagă atât de adânc de pomenirea tuturor celor adormiți pe care o facem astăzi. Sfinții au avut grijă de sufletul lor cât timp au fost în viață. Cei adormiți din neamurile noastre au trecut deja dincolo, acolo unde nu mai este nici durere, nici întristare, nici suspin, dar unde nu mai este nici posibilitatea de a face fapte bune pentru propria mântuire. Dincolo de mormânt, omul nu se mai poate ajuta singur. Acolo, el așteaptă dragostea noastră. Așteaptă ca noi, cei rămași pe pământ, să rostim o rugăciune, să întindem o mână milostivă unui sărac în numele lor și, mai presus de toate, să îi aducem la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, acolo unde părticelele scoase pentru ei pe Sfântul Disc sunt cufundate în Sângele Mântuitorului Hristos, spre curățirea păcatelor lor.
Și acum, privind la atâta dragoste pe care o arătați astăzi față de cei plecați, dați-mi voie să vă pun la inimă, cu toată blândețea părintească, o întrebare: Dacă pentru cei adormiți venim astăzi cu atâta grijă să cerem mila și iertarea lui Dumnezeu, oare cu sufletele noastre, care încă mai bat în piept și încă mai au timp de pocăință, ce facem?
Avem mare grijă să le aducem celor adormiți lumină, colivă și rugăciune – și foarte bine facem! Dar să nu uităm că și sufletul nostru flămânzește, și sufletul nostru însetează după Dumnezeu, chiar acum, în timpul acestei vieți. De multe ori, alergăm toată săptămâna după grijile lumii, ne ostenim pentru trup, pentru casă, pentru ziua de mâine, și lăsăm sufletul – partea noastră veșnică – nemângâiat, nespovedit, neîmpărtășit, departe de casa Tatălui Ceresc.
De aceea, vă rog din tot sufletul: nu veniți la Sfânta Biserică doar la Moși, doar la parastase sau la marile praznice de peste an! Biserica nu este o sală de așteptare pentru momente solemne, ci este spitalul duhovnicesc al sufletelor noastre, deschis duminică de duminică și sărbătoare de sărbătoare. Aici, la Sfânta Liturghie, ne vindecăm rănile păcatelor, aici primim pacea pe care lumea nu ne-o poate da, aici ne hrănim cu Trupul și Sângele lui Hristos.
Când veniți duminica la biserică, faceți două mari bucurii în cer: în primul rând, vă îngrijiți de propriul suflet, pregătindu-i haina de lumină pentru veșnicie, asemenea Sfinților Marcian și Martirie; și în al doilea rând, vă întâlniți în chip tainic cu toți cei dragi ai voștri care au plecat la Domnul. Pentru că în jurul Sfântului Potir, în timpul Liturghiei, nu suntem doar noi, cei care ne vedem cu ochii trupești, ci sunt prezenți toți sfinții, îngerii și sufletele celor adormiți care se bucură văzându-ne aproape de Dumnezeu. Cea mai frumoasă pomană pe care le-o putem face părinților și strămoșilor noștri este o viață trăită frumos, curat, în rugăciune și în nelipsită legătură cu Sfânta Biserică.
Mângâiați-vă, așadar, inimile cei care purtați dorul celor plecați! Ștergeți lacrima deznădejdii și transformați-o în lacrimă de rugăciune. Cei dragi ai noștri nu sunt pierduți, ci doar au ajuns acasă puțin mai devreme decât noi, așteptându-ne în lumina Învierii.
Să ne rugăm Bunului și Milostivului Dumnezeu ca, pentru rugăciunile Sfinților Mucenici Marcian și Martirie și ale tuturor sfinților, să așeze sufletele tuturor celor adormiți din neamurile noastre în loc luminat, în loc cu verdeață, în loc de odihnă, și să le facă parte de veșnica pomenire! Iar nouă, celor vii, să ne dăruiască râvnă sfântă, sănătate și dragoste de casa Sa, ca să pășim cât mai des pragul Sfintei Biserici, lucrându-ne mântuirea cu pace și cu bucurie.
Dumnezeu să-i ierte pe toți cei adormiți, iar pe dumneavoastră să vă binecuvânteze și să vă păzească în vecii vecilor. Amin!
