Pământul inimii și răbdarea rodirii
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Iubiți frați și surori în Hristos,
Toamna, când privim câmpurile și grădinile, înțelegem câtă răbdare se află într-o recoltă. Între sămânța pusă în pământ și pâinea așezată pe masă sunt zile de muncă, așteptare și grijă. Uneori sunt și lacrimi. Omul lucrează, dar știe că nu poate porunci ploii și nici grăbi anotimpurile. Își face partea și așteaptă cu nădejde. Printr-o asemenea imagine ne vorbește astăzi Mântuitorul despre viața sufletului.
Un semănător împrăștie sămânța. O parte ajunge pe cărare, alta pe piatră, alta între spini, iar alta în pământ bun. Domnul ne descoperă înțelesul: „Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu”. Același cuvânt ajunge la oameni diferiți și întâlnește răspunsuri diferite. Întrebarea Evangheliei ne privește pe fiecare: ce se întâmplă în noi cu ceea ce auzim aici, în biserică? Unde ajunge cuvântul după ce ieșim pe ușă?
Sfântul Chiril al Alexandriei spune despre Hristos: „El este cu adevărat Semănătorul a tot binele”. De la El vine începutul. Dumnezeu ne caută, ne luminează și ne cheamă. Nimeni nu este uitat de iubirea Lui. Cuvântul ajunge și la omul atent, și la cel împrăștiat, și la cel care a căzut de multe ori. Domnul cunoaște slăbiciunea noastră și continuă să ne cheme la viață.
Primul loc este cărarea bătătorită. Sămânța rămâne la suprafață și păsările o iau. Și nouă ni se întâmplă să auzim fără să primim înăuntru. Trupul este în biserică, iar mintea se află printre treburi, supărări și planuri. Uneori plecăm și ne amintim cine a venit, cine a lipsit, cum a cântat cineva, dar nu mai știm ce ne-a spus Evanghelia. Cuvântul a trecut pe lângă noi.
Să nu ne rușinăm să recunoaștem această împrăștiere. Recunoașterea ei poate fi începutul trezviei. Înainte de citirea Evangheliei, să cerem în gând ajutorul Domnului. Acasă, să deschidem iarăși pasajul și să rămânem câteva clipe asupra unui singur îndemn. Ascultarea cere răgaz. Așa învățăm să-l ascultăm și pe aproapele: copilul care caută o vorbă, soțul obosit, părintele vârstnic care povestește încet. Dragostea începe adesea prin atenția oferită celuilalt.
A doua sămânță cade pe piatră. Răsare repede, dar se usucă, neavând umezeală. Este bucuria începutului care încă nu a prins rădăcini. După o slujbă frumoasă, după o spovedanie, simțim că vrem să ne schimbăm. Apoi vine o nedreptate, o oboseală, o rugăciune al cărei răspuns întârzie. Ne tulburăm și lăsăm lucrul bun. Credința are nevoie să crească dincolo de emoția unui ceas.
Rădăcinile se adâncesc prin statornicie: rugăciunea păstrată și în zilele seci, participarea la slujbe, sinceritatea la spovedanie, apropierea de Sfânta Împărtășanie după îndrumarea duhovnicului. Uneori omul bolnav se poate ruga numai câteva cuvinte. Dumnezeu îi cunoaște osteneala. Boala, sărăcia și necazul nu dovedesc lipsa credinței. Lângă un asemenea om, datoria noastră este să aducem sprijin, hrană, ascultare și rugăciune.
A treia sămânță ajunge între spini. Ea crește, dar grijile, bogăția și plăcerile o înăbușă. Mulți dintre noi cunosc această luptă. Avem datorii adevărate: copii de crescut, părinți de îngrijit, pâine de câștigat. Domnul știe toate acestea. Să luăm însă seama când neliniștea ajunge să ne stăpânească întreaga inimă, când pentru toate găsim timp, iar pentru Dumnezeu și pentru cel de lângă noi nu mai rămâne nimic.
Aici avem nevoie de înfrânare și de discernământ. Putem opri telefonul când stăm la masă cu familia. Putem renunța la o cumpărătură ca să ajutăm pe cineva. Putem întrerupe vorba aspră înainte de a răni. Dreptatea ne cere să nu câștigăm prin slăbiciunea altuia, iar recunoștința ne ajută să vedem ceea ce am primit deja. Spinii se smulg prin alegeri mici, repetate, făcute înaintea lui Dumnezeu.
Pământul bun este inima care primește și păstrează cuvântul, apoi rodește cu răbdare. Rodul poate fi o mânie înfrânată, o iertare cerută sincer, o milostenie făcută discret. Poate fi grija cu care un copil își sprijină părintele îmbătrânit sau hotărârea de a spune adevărul când minciuna ar aduce un folos. Aceste fapte, uneori nevăzute de lume, arată că Evanghelia începe să lucreze în om.
Să nu folosim pilda pentru a-i așeza pe ceilalți în categorii. În aceeași inimă putem găsi și cărare, și piatră, și spini. Astăzi primim cu bucurie un cuvânt, iar mâine ne împotrivim altuia. Tocmai de aceea avem nevoie de pocăință. Sfântul Ioan Gură de Aur ne dă curaj: „Piatra se poate schimba și poate deveni pământ roditor”. Nimeni dintre noi nu trebuie să se socotească pierdut pentru totdeauna.
Patericul istorisește că niște părinți veniți din Siria doreau să-l întrebe pe avva Pimen despre împietrirea inimii. Bătrânul le-a pus înainte imaginea unui vas atârnat deasupra unei pietre: apa cade puțin câte puțin și, cu vremea, găurește piatra. Tot astfel, învăța el, auzirea repetată a cuvântului lui Dumnezeu poate deschide inima omului către frica de Dumnezeu. Ceea ce pare tare poate fi lucrat prin stăruință.
Să păstrăm această imagine când ne descurajăm. Poate că ne luptăm de ani cu graba, cu judecarea aproapelui sau cu vorba tăioasă. Să revenim la rugăciune și la cuvânt, cerând ajutor și făcând un pas concret. Răbdarea nu înseamnă împăcare cu păcatul. Înseamnă să continuăm lucrarea îndreptării, chiar după cădere. Smerenia ne ajută să cerem sprijin, iar nădejdea ne ține aproape de Hristos.
Astăzi, după calendarul urmat de parohia noastră, îl pomenim și pe Sfântul Proroc Ioil. Prin el auzim chemarea Domnului: „întoarceți-vă la Mine din toată inima voastră”. Iar prorocul cere schimbarea inimii și ne amintește milostivirea lui Dumnezeu. Pocăința are această adâncime: să venim cu adevărul vieții noastre înaintea Domnului, fără să ascundem rana și fără să ne pierdem curajul de a cere vindecare.
Uneori începutul este foarte simplu: recunoaștem că am fost nedrepți. Încetăm să punem toată vina pe celălalt. Cerem iertare fără să adăugăm imediat o învinuire. La spovedanie, ne cercetăm propria viață și primim îndrumarea cu dorință de îndreptare. Așa se afânează pământul inimii. Mila lui Dumnezeu ne ridică și ne cheamă să purtăm și noi cu milă slăbiciunea aproapelui.
În Viața Sfântului Mucenic Uar, pomenit în această zi, citim că el îi cerceta pe creștinii întemnițați. Le ducea hrană, le îngrijea rănile și îi încuraja. În vremea prigoanei, apropierea de ei cerea curaj. Mai târziu, el însuși L-a mărturisit pe Hristos și a primit moarte mucenicească. În această viață vedem cuvântul devenit faptă: credința îi îndreaptă pașii către omul suferind, iar dragostea îl face să rămână aproape.
Nouă ni se deschid alte uși ale slujirii. Un bolnav așteaptă să fie căutat. Un vecin singur ar avea nevoie de o cumpărătură. O familie încercată poate primi un ajutor fără să fie expusă privirilor tuturor. Milostenia păstrează demnitatea celui ajutat. Să oferim cu respect și să-I mulțumim Domnului pentru puterea de a fi de folos. Astfel, bucuria aproapelui devine și bucuria noastră.
Îl cinstim astăzi și pe Sfântul Cuvios Ioan de la Rila, la pomenirea aducerii moaștelor sale. Viața lui ne îndreaptă către rugăciune și statornicie. Îi pomenim, de asemenea, pe Sfântul Sfințit Mucenic Sadoc și pe cei împreună cu el, precum și pe Sfânta Cleopatra și fiul ei, Ioan. În feluritele lor nevoințe, sfinții ne arată că omul poate răspunde chemării lui Dumnezeu cu întreaga viață.
Să ne gândim și la cei care poartă un doliu. Duminica trecută am privit spre mila Mântuitorului la poarta cetății Nain. Aceeași milă ne însoțește astăzi. Celui îndurerat să-i îngăduim lacrimile și să-i oferim prezența noastră. Uneori, pământul inimii este udat de o suferință pe care noi nu o putem cuprinde. Să ne apropiem cu blândețe, fără explicații grăbite, încredințându-l iubirii Domnului.
În familie se vede adesea începutul rodirii. Putem avea cuvinte frumoase despre iubire și totuși să răspundem aspru acasă. Să începem de acolo unde ne cunoaștem cel mai bine slăbiciunile. Să-i mulțumim celui care ne slujește zilnic. Să ascultăm copilul până la capăt. Să avem răbdare cu bătrânul care repetă o întrebare. Să îndreptăm o nedreptate concretă. Dragostea capătă putere când este trăită.
Pentru săptămâna care începe, să luăm cu noi trei lucrări simple. Mai întâi, un răgaz zilnic pentru Evanghelie și rugăciune. Să recitim pilda de astăzi și să păstrăm un cuvânt pe care să-l împlinim. Câteva minute oferite cu atenție pot deveni un început statornic. Seara, să ne cercetăm cu sinceritate și să-I mulțumim Domnului pentru ajutorul primit.
Apoi, să alegem o faptă de milostenie discretă. Să căutăm un om căruia îi putem ușura o povară, după puterea noastră. În al treilea rând, să facem un pas spre împăcare: o cerere de iertare, o vorbă liniștită, renunțarea la o răzbunare. Acolo unde apropierea ar aduce din nou vătămare, să cerem sfat și să păstrăm hotare potrivite, lucrând înaintea lui Dumnezeu la eliberarea de ură.
Iubiți credincioși, să plecăm astăzi cu nădejde. Semănătorul ne-a cercetat din nou. Ne cunoaște uscăciunea, împrăștierea și oboseala. Să-I deschidem loc în inimă și să răspundem printr-o faptă. Credința ne apropie de El, nădejdea ne ajută să stăruim, iar dragostea face vizibil rodul. Să ne rugăm unii pentru alții, ca începuturile bune să crească și să se întărească.
Doamne Iisuse Hristoase, Semănătorul a tot binele, primește inimile noastre așa cum sunt și ajută-ne să le lucrăm împreună cu harul Tău. Îndepărtează împietrirea, întărește rădăcinile credinței și învață-ne să purtăm grijile cu nădejde. Pentru rugăciunile Maicii Tale, ale Sfântului Proroc Ioil și ale tuturor sfinților pomeniți astăzi, dă-ne pocăință sinceră, milă pentru aproapele și răbdare până la rodire. Amin.
