Sărut mîna, părinte.Am găsit o istorioară despre un alpinist care a încercat să se ridice pe un munte foarte înalt de unul singur, pentru ca gloria cuceririi să-i aparţină total. Dar fiind la puţini metri de vîrf a alunecat şi a început să cadă. Atunci s-a adus aminte de Dumnezeu (de fapt ca şi mulţi din noi) şi i-a cerut ajutorul. Dumnezeu i-a zis că îl ajuă dacă taie coarda care îl mai menţinea puţin. Dar alpinistul s-a strîns şi mai puternic de coarda lui. Dimineaţa a fost găsit îngheţat la numai doi metri de la pămînt. Nu am vrut s-o scriu ca o pildă că ar trebui să avem încredere deplină în ajutorul lui Dumnezeu, mai ales dacă îl cerem. Am vrut să vă întreb doar încrederea aceasta doar nu trebuie să se limiteze la ceea ce facem, în reuşite şi în nereuşite. Cu atît mai mult să fie ultima speranţă. Trebuie într-un fel s-o primim total şi necondiţionat. Şi adică dacă reuşesc să tai această “coardă” fără a şovăi măcar un pic totul va fi altfel ? Nu va mai fi nici suferinţă, nici dezămăgiri. Voi primi orice moment din viaţă cu încredere şi într-un fel smerenie. Doamne ajută.