Sărut mâna, părinte. Mă aflu într-o situaţie destul de delicată şi cred că o părere din exterior m-ar ajuta. Sunt o femeie cu o tinereţe rebelă, care n-a crezut în taina Cununiei şi de aceea Dumnezeu în purtarea lui de grijă, m-a binecuvântat cu un copil. Nu copilul m-a speriat atunci, ci oamenii pe care-i iubeam cel mai mult. După 4 ani m-am căsătorit, nu ştiu dacă din dragoste sau poate să scap de un statut care m-a împins la alte păcate destul de grele. Am devenit femeia „disponibilă” pentru bărbaţii căsătoriţi nefericiţi. Am avut chiar un început de relaţie de acest fel, dar pe care am reuşit s-o rup destul de repede. Pe soţul meu l-am cunoscut fiind burlac, cu 10 ani mai mare decât mine, care trăia nefericirea de a avea familie până la acea vârstă. N-am ţinut cont de patimile lui, de mediul în care trăia, de faptul că era încojurat de multe femei, şi m-am încrâncenat să-l duc în faţa altarului. Dumnezeu ne-a ajutat să ne aşezăm la casa noastră, mutându-ne în oraşul lui natal. Mi-a fost frică de această mutare neavând nici un apropiat în acest oraş. Această mutare m-a schimbat doar pe mine. M-am apropiat mai mult de Biserică. Dumnezeu mi-a scos în cale un duhovnic, prin nişte coincidenţe foarte frumoase. Am reuşit să-mi mărturisesc păcatele ce nu credeam c-am să le mărturisesc vreodată, m-a ajutat să depăşesc o depresie foarte grea, să mă înbărbăteze atunci când am fost la un pas de divorţ. Cu timpul am simţit un ataşament poate prea mare faţă de el. Simţeam un gol atunci când se întâmpla să nu participe la Sf.Liturghie. Cert este că nu ştiu dacă e normal ceea ce simt. Am mărturisit păcatul într-un mod indirect ca să nu smintesc. Credeţi că ar trebui să-mi schimb duhovnicul? Nu sunt pregătita sufleteşte pentru asta.