Părinte, mai demult am cunoscut o femeie care aparent era foarte evlavioasa, mergea la biserică mereu, avea duhovnic de mănăstire, purta fustă lungă şi batic, părul lung împletit şi ascuns sub basma, nu purta bijutierii. Această femeie hotărîse parcă să-şi dedice toată viaţa lui Dumnezeu, era divorţată de vreo 22 de ani, ea în prezent avînd 55 de ani. Îmi spunea că nu ar mai vrea să se căsătorească şi să facă păcate. Dacă s-ar căsători ar vrea să fie fără păcate trupeşti. Eu fiind de vîrsta copilului ei mi-am vopsit părul odată şi ea mi-a făcut observaţie, ba şi că port cercei, însă purtarea şi vorba ei lăsau uneori de dorit… Dacă o provocai cu ceva, te lua peste picior, era tîfnoasă. Ceva nu se lega. Pînă într-o zi cînd s-a căsătorit cu un bărbat mai tînăr cu 12 ani de care este îndrăgostită ca la 15 ani, aşa cum declara chiar ea. A păstrat fusta lungă dar şi-a tuns părul, şi-a pus cercei şi a renunţat la basma, şi-a reluat viaţa sexuală, ba chiar şi-a părăsit duhovnicul pentru că acesta nu a fost de acord ca ea să se mai căsătorească la 55 de ani şi să facă păcate trupeşti. E foarte mîndră şi se plimbă prin oraş cu soţul de mînă şi are un comportament infantil, chiar ca la 15 ani. Era cît pe ce să mă smintesc, dar am reuşit totuşi să-mi păstrez drumul. Am avut un gînd care mi-a spus „dacă ea, care avea aşa viaţă duhovnicească, a făcut asta, apoi eu o păcătoasă de ce să nu-mi „trăiesc viaţa?”