Întristare

Sărut mâna, părinte! Sunt tulburată, întristată. Frecventez biserica, am şi un duhovnic, dar nu sunt ferită (ca orice om de altfel) de ispite. Întotdeauna am privit feţele bisericeşti ca pe nişte adevăraţi apostoli, pe undeva poate am greşit căci i-am ridicat undeva pe un soclu. I-am văzut într-un fel rupţi de cotidian, închinaţi cu totul lui Hristos şi enoriaşilor şi mai puţin propriei familii. Într-un cuvânt cred ca am pus egal între monahism şi preoţii de mir; calugărie albă. De curând mi s-a zdruncinat toată viziunea asta, când am văzut-o pe preoteasă extrem de elegantă, rujată s.a.m.d. O mare discrepanță între ceea ce ni se cere nouă femeilor şi ei. La biserică când vine e îmbrăcată modest, ca orice credincioasă. Nu ştiu în ce să mai cred. Cuvintele spun una, faptele alta. Mi-am venerat duhovnicul, mă duceam cu mare dragoste şi exaltare la slujbe. Acum nu ştiu, mi-e teamă să o spun, dar mă simt înşelată. Nu m-am mai dus o perioadă la acea biserică, am mers la diverse, ceva s-a schimbat, părintele care înainte era foarte apropiat sufleteşte de mine şi nu numai a devenit altfel. Vreau din tot sufletul să am aceeaşi trăire când intru în biserici! Din păcate simt o mare moleşeală cu care mă lupt toată slujba. Daţi-mi vă rog, un sfat, spuneţi-mi ce să fac. Vreau să fiu cea dinainte.