tristete

Sărut mâna, Părinte. Iară vin la dv. cu o piatră de pe inimă, să vedem ce facem cu ea…nu pot ieşi dintr-o tristeţe adâncă, supărătoare…m-am întâlnit cu fostul meu soţ la un eveniment , era vesel dar era băut, însă eu cunoscându-l am dat repede la o parte veselia de pe chipul lui şi apoi am văzut o tristeţe mare şi o singurătate şi o lipsă de ajutor, un strigăt, un urlet de ajutor….mi s-a făcut foarte mare milă, şi sunt oarecum supărată pe mine, deşi vechile mele obişnuinţe mă îndemnau să fiu revoltată pe el din cauza că bea. Vă spuneam că mă rog lui Dumnezeu să îl vindece de această patimă şi apoi mai visez eu cu ochii deschişi să ne reîntregim familia, adică să ne împăcăm, dar să facă şi el o schimbare cu băutura. Văd clar că se simte exclus şi ar vrea să fie şi el lângă copiii lui, poate şi lângă mine, dar pe undeva văd că i-am provocat eu o mare durere …nu îmi găsesc cuvintele să exprim ce am văzut pe chipul lui…ne-am rănit reciproc, apoi rudele noastre s-au săturat de aceleaşi probleme cu care eu îl răneam pe soţ şi el pe mine, iar o reîmpăcare am impresia că i-ar demoraliza de tot…Părinte, un om care bea de foarte mult timp, cum poate fi vindecat dacă el nu vrea? Şi femeile care cred în asemenea oameni, că se pot îndrepta, şi de aceea se căsătoresc cu ei, sunt ele naive şi cu exces de zel? De ce atunci când toată lumea te avertizează, tu mergi mai departe şi iei decizii vitale crezând că se va schimba, crezând în voinţa lui? Ce pot să fac ca să VREA cu adevărat să se vindece de beţie? Pentru că viaţa trece şi începem să ne simţim amândoi ridicoli când ne întâlnim, pentru că noi nu mai trăim împreună. Mulţumesc.