Din pricina desfrâului fiecare să-şi aibă nevasta lui
Chiar dacă şi în adunările cele din afară se poate spune ceva folositor, nevătămător, abia unul de se găseşte între cele multe spuse. Dar cu dumnezeieştile Scripturi este cu totul dimpotrivă. Căci nu se aude vreodată cuvant rău, ci toate sunt spre mântuire şi pline de multă filosofie. Aşa sunt şi acestea: „Despre cele ce mi-aţi scris, bine este omului să nu se atingă de femeie. Dar din pricina desfraului, fiecare să-şi aibă femeia sa, şi fiecare femeie bărbatul său” (I Cor 7, 1-2). Despre nuntă legiuieşte Pavel; şi nu se ruşinează, nici roşeşte. Ba, mai mult, este ceva firesc. Căci dacă Stăpânul lui a cinstit nunta şi nu S-a ruşinat, ci a împodobit-o şi cu prezenţa Lui şi cu daruri (şi daruri mai mari decat toţi a adus la nuntă, preschimband firea apei în vin), cum să fi roşit robul să legiuiască despre nuntă? Căci nu e rea nunta, ci rău e adulterul, rău e desfrâul.Nunta este leac ucigător pentru desfrânare. Prin urmare, să n-o necinstim prin alaiuri diavoleşti. Ci ceea ce au făcut cei din Cana Galileii să facă şi cei care acum îşi iau femei: să-L aibă pe Hristos în mijlocul lor. Şi cum se poate face aceasta? Prin preoţi! Căci zice: „Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte” (Mt 10, 40). Dacă laşi deoparte pe diavol, cântecele desfrânate şi mişcările mlădioase, şi jucatul fără rânduială, şi vorbele de ruşine, şi alaiul diavolesc, şi zarva., şi râsul, şi toate celelalte lucruri necuviincioase şi îi aduci pe sfinţii robi ai lui Hristos, atunci şi Hristos, prin ei, cu adevărat va fi de faţă, dimpreună cu Mama şi cu fraţii Lui. Căci zice: „Cel ce face voia Tatălui Meu, acesta este fratele Meu şi sora Mea şi mama Mea” (Mt 12, 50). Şi ştiu că anevoios lucru este pentru unii şi mi se pare că şi împovărător, când îndemn acestea şi tai vechiul obicei. Dar nu-mi pasă de aceasta. Căci nu mă rog să fiu plăcut înaintea voastră, ci să aveţi folos. Nu caut aplauzele voastre şi laudele, ci câştigul şi filosofia. Să nu-mi zică cineva că aşa-i datina. Dacă-i vorba să cutezi a păcătui, să nu-mi pomeneşti de datină! Ci, dacă sunt lucruri rele, chiar de este datină veche, leapădă-le. Iar dacă nu sunt rele, chiar de este ceva neobişnuit, adu-le şi îndătinează-le. Şi că necuviinţele ce se fac azi nu sunt datină veche, ci noi sunt, adu-ţi aminte cum a luat-o Isaac pe Rebeca şi Iacob pe Rahila. Că Scriptura a pomenit şi de nunţile lor, şi zice chiar şi cum miresele au fost duse în casele mirilor, dar nu pomeneşte de nici un lucru de acest fel. Ci au făcut ospăţ şi masă mai strălucit decat se obişnuia şi au chemat la nuntă pe cei ce se cuvenea. Dar fluiere şi surle şi ţimbale şi dănţuiri venite din înfierbântarea vinului şi toate celelalte necuviinţe ce se petrec acum nu le-au primit. Iar ai noştri dănţuiesc şi cântă cântări Afroditei, în care se vorbeşte de multe adultere, de stricări de nunţi, de fărădelegi, desfrânări şi împreunări nelegiuite, şi multe alte cântece pline de necuviinţă şi ruşine zic în acea zi şi, după ce că se îmbată şi sunt într-atâta necuviinţă, se ţin după mireasă, zicând cuvinte de ruşine în auzul tuturor. Cum îi mai ceri întreagă înţelepciune, spune-mi, când tu o înveţi din chiar prima zi să aibă atâta lipsă de sfială şi faci ca înaintea privirilor ei să se întâmple şi să se spună lucruri pe care este oprit a le auzi şi sclavii cei mai de jos! Atâta vreme s-au ostenit tatăl şi mama ei s-o păzească fecioară, încât nici n-a vorbit, nici n-a auzit pe altcineva să spună asemenea vorbe. Şi după ce s-au îngrijit ei ca să fie ascunsă, şi să stea în gineceu, şi să fie păzită de străji, de uşi, de încuietori, să aibă la ceas de seară însoţitori, şi să nu i se arate nimic din aceste deşuchieri, şi încă de multe altele au avut grijă, tu vii acum şi într-o zi nimiceşti toate acelea, făcând-o să nu se sfiiască de tot acel necinstit alai şi vârându-i în suflet cuvinte stricate. Nu de aici se întamplă după aceea toate relele? Nu de aici ies adulterele şi geloziile? Nu de aici dorinţa de a se lipsi de prunci şi văduviile şi lepădarea copiilor înainte de vreme? Cand chemi demonii prin cântece, când împlineşti pofta acelora prin cuvinte de ruşine, când aduci în casă mimi şi desfrânaţi şi tot teatrul, cand umpli casa de desfrâu şi când pregăteşti ca acolo să prăznuiască toată ceata dracilor, spune-mi, ce lucru bun aştepţi mai departe? Pentru ce mai chemi şi pe preoţi, dacă în cele din urmă săvârşeşti unele ca acestea?
Vrei să-ţi arăt cinstire care aduce câştig? Cheamă cetele de săraci! Dar tu te ruşinezi cu totul şi roşeşti. Şi ce este mai rău decat această nebunie, că pe de-o parte tragi pe diavol în casă şi nu socoteşti că faci ceva de ruşine, iar pe de alta roşeşti dacă L-ai aduce pe Hristos! Căci după cum o dată cu intrarea săracilor vine de faţă şi Hristos, aşa, o dată cu desfrânaţii şi mimii care dănţuiesc acolo, prăznuieşte şi diavolul în mijlocul lor. Şi nu e nici câştig din acea cheltuială, ci se face şi multă vătămare. Dar din cheltuiala cu săracii pe dată iei multă plată, însă aşa ceva nu face nimeni în oraş. Dar sârguieşte-te să începi tu, şi să fii începătorul acestui bun obicei, ca, văzându-te, şi alţii să te urmeze. Dacă va râvni cineva (dintre voi), dacă va urma acest obicei, copiii şi urmaşii vor zice celor ce întreabă: Cutare a adus cel dintai acest bun aşezămant. Căci dacă în întrecerile cele din afară, şi în ospeţe – în aceste lucruri fără de folos – cei care sunt premiaţi, de mulţi sunt proslăviţi prin cântare, cu mult mai mult pentru slujba cea duhovnicească toţi vor aduce laude şi mulţumire celui care cel dintâi a adus această minunată începătură şi aceasta îi va fi lui şi cinste şi câştig. Şi chiar dacă acest lucru este făptuit şi de alţii, ţie, celui care 1-ai sădit cel dintâi, ţi se va aduce slavă pentru roadele acelora. Acest fapt de îndată te face şi tată, aceasta te face înainte-stătător al multor născuţi şi iţi vei ajunge bătrâneţile împreună cu aleasa ta. Căci după cum pe cei ce păcătuiesc degrab îi ia Dumnezeu, căci zice: „vor fi fiii voştri orfani şi femeile voastre văduve”, aşa şi celor ce se încred întru toate în El le făgăduieşte că le va da şi bătrâneţe îmbelşugată şi toate bunătăţile dimpreună cu acestea.
Auzi-l şi pe Pavel, care zice la fel, că mulţimea păcatelor adesea cheamă moartea inainte de vreme. Căci zice: „pentru aceea sunt intre voi slabi şi neputincioşi şi mulţi au adormit” (I Cor 11, 30). Iar că atunci cand hrănim săracii nimic de acest fel nu lasă să cadă asupră-ne, ci, chiar de se intamplă ceva ce nu ne-am aştepta, aceia aduc grabnică indreptare, invaţă de la copila din lope. Căci pe aceasta, pe cand zăcea moartă, săracii hrăniţi (mai inainte de ea), stand imprejuru-i şi plangand, au sculat-o şi au adus-o iar la viaţă (Fapte 9, 36-42). Iată cu cat e mai de folos rugăciunea văduvelor şi a săracilor decat orice rasete şi dănţuiri. in acestea o singură zi ţine desfătarea, in celelalte neincetat e caştigul. Gandeşte-te ce mare lucru este ca mireasa să intre in casa mirelui primind pe capul ei atata noian de binecuvantări. De cate cununi nu sunt mai scumpe acestea, de cată avuţie nu sunt mai de folos! Pe cand cele ce se fac acum la nunţi sunt cea mai mare nebunie şi sminteală. Căci dacă nici o pedepsire ori osandă nu pune cineva asupra celor care cu atata necuviinţă fac unele ca acestea, gandeşte-te cată pedepsire suferă cei care sunt loviţi cu atatea ocări, in văzul şi auzul tuturor, de oameni beţi şi stricaţi la minte. Căci săracii, (orice) primind, binecuvantează şi (pentru binefăcătorul lor) se roagă cu dinadinsul, (cerand) mii de bunătăţi. Dar aceia, după ce s-au îmbătat şi s-au îmbuibat, aduc asupra capului mirilor tot noroiul zeflemelelor, având unii cu alţii certuri diavoleşti. Şi ca nişte potrivnici stranşi laolaltă, aşa şi cei ce s-ar cuveni să-şi dea cinste unii altora, grăiesc ocări vrute şi nevrute despre miri, ca şi cum ar fi duşmani. Şi întărâtarea unora faţă de alţii, întru totul trecand hotarul, il fac de ruşine pe mire dimpreună cu mireasa lui. Spune-mi, să mai căutăm altă dovadă că diavolii sunt cei ce mişcă sufletele acelora ca să facă şi să spună asemenea vorbe? Cine se va mai indoi că diavolii sunt cei ce mişcă sufletele acelora ca să facă şi să zică toate acestea? De bună seamă că nimeni. Căci de acest fel şi sunt „darurile” diavolului: batjocoriri, beţii, ieşirea din minţi a sufletului. Dacă ţi-ar spune cineva din superstiţie că a aduce pe săraci in locul acestora este semn de nenoroc, să inveţe şi aceasta că a nu hrăni săracii şi văduvele, ci afemeiaţii şi desfranaţii, este un lucru cu totul [aducător] de necaz şi semn a mii de rele. Căci venind desfranata la nuntă, din chiar acea zi şi dintre cei dragi, il apucă pe mire şi il face rob ei şi stinge flacăra pentru mireasa lui, şi ii răpeşte pe furiş bunăvoia faţă de aceea; şi dragostea mai inainte de a se aprinde o pierde şi aruncă seminţele adulterului.
Chiar dacă de nimic altceva, dar măcar de aceste lucruri ar trebui să se teamă părinţii, şi să oprească venirea cantăreţilor şi dansatorilor la nuntă. Căci nunta a fost randuită nu ca să ne destrăbălăm, nici să ne desfranăm, ci ca să dobandim intreaga inţelepciune. Auzi-1 pe Pavel, care zice: „din pricina desfraului fiecare să-şi aibă femeia lui, şi fiecare femeie bărbatul ei”.
Două sunt pricinile pentru care s-a randuit nunta: să dobandim intreaga inţelepciune şi să devenim părinţi.
Dintre acestea două, intaietate are întreaga înţelepciune. Cand a intrat pofta [in fire], a venit şi nunta ca să taie lipsa de măsură şi să ne induplece să avem o singură femeie. Căci naşterea de prunci nu o săvarşeşte deloc nunta, ci acel cuvant al lui Dumnezeu: „creşteţi şi vă inmulţiţi şi umpleţi pămantul” (Facere l, 28). Şi dau mărturie de aceasta toţi caţi s-au impărtăşit de nuntă, dar nu au fost părinţi. Aşa incat aceasta este cea dintai pricină, adică intreaga inţelepciune, şi mai ales acum, cand toată lumea s-a umplut de neamul omenesc. Căci la inceput era dorire de copii fiindcă tot omul işi lăsa prin ei urmaşi şi pomenire vieţii sale. Şi fiindcă nu era nicidecat nădejde de inviere, ci moartea stăpanea, iar după viaţa de aici cei ce se săvarşeau socoteau că pier cu totul, Dumnezeu a dat mangaierea cea din copii, ca ei să rămană chipuri insufleţite ale celor duşi, şi neamul nostru să dăinuie şi să se desăvarşească prin cei ce vin după, şi urmaşii acelora să fie cea mai mare mangaiere pentru cei ce i-au ingrijit. Şi ca să vezi că pentru aceasta erau mai cu seamă copiii doriţi, ascultă de ce i se plange femeia lui Iov după multele năpaste. „Iată – zice – , pierit-a pomenirea ta de pe pămant, fiii tăi şi fiicele tale”. Iar Saul zice către David: „Jurămi-te că nu pierzi seminţia mea şi numele meu după ce mă voi duce” (I Reg 24, 22). Acum insă, de vreme ce invierea stă la uşi şi moartea nu mai are cuvant, ci suntem pe drum către cealaltă viaţă, mai bună decat cea de faţă, de prisos este ravna pentru acestea. Căci dacă pofteşti copii, mult mai buni şi spre mai multă mangaiere poţi să-i capeţi acum, cand sunt dureri duhovniceşti şi naştere mai uşoară şi ingrijitori de bătrani mai buni, incat una este pricina nunţii, să nu desfranezi, şi de aceea s-a şi randuit acest leac. Iar dacă şi după nuntă petreci in desfrau, degeaba te-ai insoţit, de prisos şi in zadar. Ba, mai mult, nu numai in zadar, ci şi spre vătămare. Că nu este acelaşi lucru ca, neavand femeie, să desfranezi, iar după nuntă să faci la fel. Nici desfranare nu mai este după, un asemenea lucru, ci adulter. Şi chiar dacă ciudat ţi se pare ceea ce am spus, e adevărat. Ştim că mulţi socotesc că este adulter numai cand cineva strică o femeie măritată. Dar eu spun că este adulter şi dacă cel ce are femeie se poartă31 netrebnic şi neinfranat fie cu o desfranată de obşte, fie cu o slujnică, fie cu orice altă femeie care nu are bărbat. Căci vina adulterului nu este doar a celor cu care se păcătuieşte, ci şi a celor care păcătuiesc. Şi să nu-mi spui acum de legile cele din afară, care pe femeile adultere le trag la tribunal şi le cer socoteală, iar pe bărbaţii care au şi femei şi se strică şi cu slujnicele, nu ii osandesc. Că eu iţi voi citi legea lui Dumnezeu, care se impotriveşte atat bărbatului, cat şi femeii şi spune că acest lucru este adulter. Căci zicand: „şi fiecare femeie să aibă bărbatul ei”, adaugă: „bărbatul să-i dea femeii bunăvoirea datorată” (I Cor 7, 3). Oare ce a vrut să arate cand a zis aceasta? Să-i dea mulţime de bani, să-i facă daruri multe şi haine scumpe, ori masă imbelşugată, ori ieşiri strălucite, ori multă slujire a robilor? De ce fel de bunăvoire vorbeşte, căci şi acestea toate, [acum inşiruite], se cheamă tot bunăvoire! De nimic de acest fel nu vorbesc, zice, ci de intreaga inţelepciune şi de respect. Trupul bărbatului nu mai este al bărbatului, ci al femeii. Să păzească, aşadar, ce-i al ei intreg şi să nu-1 impuţineze nici să-1 prăpădească. Căci şi intre slugi acela se cheamă binevoitor care, luand in primire bunurile stăpanului, nu prăpădeşte nici unul dintre ele. Deci, fiindcă trupul bărbatului este avuţia femeii, binevoitor să se arate bărbatul faţă de cea care i-a fost dată să-i stea alături. Căci aceasta a zis, cand a spus: „să-i dea bunăvoirea”. Şi apoi adaugă: „Femeia nu are stăpanie peste trupul său, ci bărbatul. Asemenea şi bărbatul nu are stăpanie peste trupul său, ci femeia”. Cand vezi vreo desfranată amăgind, uneltind impotrivă, cătand la trupul tău, spune-i: „Nu este al meu trupul, ci al femeii mele. Nu indrăznesc să-1 folosesc rău, nici să-1 dau altei femei”. La fel să facă şi femeia. Mare este aici egalitatea cinstei, deşi in alte cele Pavel dă mai multă intaietate bărbatului, zicand: „şi voi să fiţi ca unul singur, ca fiecare aşa să-şi iubească femeia, ca pe sine insuşi, iar femeia să se teamă de bărbat” (Ef 5, 33); şi: „bărbatul este capul femeii” (Ef 5, 23), şi: „datoare este femeia să se supună bărbatului” (Ef 5, 22), iar in legămantul cel vechi: „către bărbatul tău te vei intoarce şi el va fi domnul tău” (Facere 3, 16). Cum de aic,i a pus egalitate intre robie şi stăpanie? Căci zicand: „Femeia nu are stăpanie peste trupul ei, ci bărbatul. Asemenea şi bărbatul nu are stăpanie asupra trupului său, ci femeia” (I Cor 7, 4), a pus adevărata egalitate intre ei. Şi după cum acela este stăpanul trupului ei, aşa şi ea este stăpana trupului aceluia. Pentru ce le-a dat aceeaşi cinste? Oare nu era şi aici trebuincioasă intaietatea? Cand e vorba de intreaga inţelepciune şi de respect, nimic nu are bărbatul mai mult decat femeia, ci se ceartă asemenea femeii de către legile despre stricarea nunţii. Şi e firesc. Căci nu de aceea a venit femeia la tine, şi a lăsat tată şi mamă şi toată casa ei, ca să fie umilită, ca să treci peste ea pentru o slujnică de doi bani, ca să-i faci mii de necazuri. Ai luat-o ca insoţitoare la drum, ca părtaşă vieţuirii tale, liberă şi de aceeaşi cinste cu tine. Cum nu este nebunie să primeşti darul ei de nuntă, să arăţi toată bunăvoirea faţă de el şi nimic să nu impuţinezi din acesta, iar ceea ce este mai de preţ decat orice dar de nuntă – intreaga inţelepciune şi respectul şi trupul tău, care este avuţia aceleia – să le strici şi să le pangăreşti? Dacă impuţinezi zestrea, dai socoteală socrului. Dacă strici intreaga inţelepciune, vei da socoteală lui Dumnezeu, Cel Ce a randuit nunta şi ţi-a dat in grijă femeia. Şi că-i adevărat acest lucru, ascultă-1 pe Pavel ce zice despre adulteri: „Cel ce se leapădă, nu de om se leapădă, ci de Dumnezeu, Care v-a dat Duhul Sfant” (I Ţes 4, 8). Uită-te, prin cate vorbe ţi-a arătat cuvantul că adulter este nu numai a strica o femeie măritată, ci şi cand cel insurat are parte cu o desfranată. Căci după cum zicem că o femeie măritată este adulteră cand păcătuieşte cu vreo slugă ori cu oricine altcineva38, aşa ar trebui să spunem şi că adulter este bărbatul care, avand femeie, se destrăbălează fie cu slujnice, fie cu vreo desfranată de obşte. Prin urmare, să nu fim fără de grijă pentru mantuirea noastră, nici să-i intindem mai dinainte diavolului sufletul nostru prin acest păcat. Căci de aici ies mii de răzmeriţe in case, mii de certuri. De aici se duc pe nesimţite cele ale dragostei adevărate [ayajir)] şi se răpeşte puţin cate puţin bunăvoirea [unuia faţă de altul]. Căci precum nu este cu putinţă41 ca bărbatul intreg la minte să-şi treacă cu vederea femeia, nici candva să o dispretuiască, aşa nu este cu putinţă ca bărbatul destrăbălat si nestăpanit să-şi iubească femeia, chiar dacă ar fi mai frumoasă decat toate. Căci dragostea cea adevărată se naşte din intreaga inţelepciune, iar din această dragoste vin mii de bunătăţi. Ca pe nişte pietre socoteş-te-le pe celelalte femei, ştiind bine că după ce te-ai căsătorit, chiar numai să priveşti cu ochi neinfranaţi altă femeie – măritată sau nu -, te faci vinovat de osanda adulterului. Repetă-ţi44 aceste cuvinte in fiecare zi. Şi de vezi că se ridică in tine pofta către altă femeie, şi de aici soţia ta iţi pare că nu te mai desfată, intră in cămara ta, şi deschizand Scriptura şi luandu-1 pe Pavel mijlocitor, şi cugetand adanc46 şi neincetat la aceste cuvinte, stinge văpaia. Şi aşa femeia ta iţi va fi şi mai dorită, nici o poftă nemaitrăgand pe furiş bunăvoirea ta faţă de ea. Şi nu numai că femeia iţi va fi mai dorită, ci şi tu vei ajunge mult mai venerabil şi mai liber. Căci nu este, nu este nimic mai de ruşine decat un om desfranandu-se după căsătorie. Căci nu numai pe socru şi pe prieteni, şi pe cei dragi, ci şi pe slugi le face să roşească. Şi acest lucru nu este singurul infricoşător, ci şi că o va privi pe propria soţie mai cumplită decat orice inlănţuire şi, cătand la cea care 1-a aprins, necontenit va avea in inchipuirile sale acea desfranată.
Vrei să vezi in amănunt cat este de infricoşător? Gandeşte-te ce fel de viată duc aceia care işi bănuiesc femeile: fără gust le este hrana, fără saţ apa. Masa le pare plină de otrăvuri vătămătoare şi, ca de pierzanie, aşa fug de casă, [părandu-li-se] plină de mii de răutăţi. Nu mai au somn, nici noapte imbucurată, nici părtăşie cu prietenii, nici măcar cu razele soarelui. Ci socotesc că sunt impovăraţi pană şi de lumina acestuia. Şi acestea se intamplă nu numai cand o văd în adulter, ci şi cand doar o bănuiesc. Gandeşte-te că acestea le pătimeşte şi femeia cand aude de la altul sau cand bănuieşte că te-ai dat unei desfranate. Cugetand acestea, fugi nu numai de adulter, ci şi de a-i da bănuieli soţiei. Iar dacă te bănuieşte pe nedrept, tămădu-ieşte-o şi dă-i iarăşi increderea in tine. Căci nu din duşmănie ori nebunie, d din grijă face ea aceasta49, şi din teama multă pentru propria avere. Căci avere a ei este, după cum am şi spus, trupul tău, şi incă avere mai de preţ decat toate. Nu o nedreptăţi in cele mai mari lucruri, nici nu-i da prilej de rănire. Dacă pe ea o dispreţuieşti, măcar teme-te de Dumnezeu, răzbunătorul unor asemenea fapte, Cel Ce pierde cu pedepse de nesuferit astfel de păcate. Căci celor ce indrăznesc unele ca acestea, le zice: „viermele nu incetează şi focul nu se stinge” (Mc 9, 48). Dacă nu te muşcă cu putere cele din veacul viitor, să te infricoşeze cele de aici. Mulţi dintre cei ce iau aminte la desfranate cumplit sunt pierduţi şi aici, răbdand vicleniile desfranatelor. Căci acelea sunt geloase pe consoarta lui şi il rup de apropiata sa şi il inlănţuie cu totul50 prin dragostea [epcoq] lor. Şi fac farmece şi intrebuinţează filtre51 şi urzesc multe descantece. Şi aşa, il aruncă intr-o slăbiciune cumplită şi il predau stricăciunii şi unei epuizări totale, şi mai aduc asupra-i mii de alte rele, ca să-1 piardă din viaţa aceasta. Dacă nu te temi de gheenă, omule, teme-te de vrăjitoriile lor. Cand prin această destrăbălare te faci gol de prieteşugul lui Dumnezeu şi te despoi de ajutorul cel de sus şi fără nici o teamă te ia in primire desfranata şi işi cheamă dracii şi coase plăcuţe de metal şi face sfătuiri potrivnice şi, [prin acestea], cu multă uşurinţă iţi ingrădeşte mantuirea. Şi te face de ocară şi de ras inaintea tuturor locuitorilor cetăţii, incat nici de milă nu mai ai parte pătimind aceste rele. Pe langă acestea, mai pune şi paguba bunurilor, bănuielile de fiecare zi, infumurarea, ieşirea din minţi, păcatul ce se abate din partea desfranatelor asupra celor fără de minte, care [toate] sunt mai amare decat mii de morţi. Şi nu te-ai dăruit femeii tale, care, adesea, nici măcar un cuvant greu nu ţi-a zis, iar desfranatei, care te loveşte, te inchini. Şi nu ţi-e ruşine, nici nu roşeşti, nici nu te rogi să te mai ţină pămantul. Cum mai poţi să intri in Biserică şi să-ţi tinzi mainile la cer? Cu ce gură il chemi pe Dumnezeu? Cu cea cu care ai sărutat-o pe desfranată? Şi nu te inspăimanţi, nici nu te infricoşezi, spune-mi, că un fulger venit de sus iţi va aprinde neruşinatul cap? Chiar dacă te ascunzi de femeia-ţi pe care o nedreptăţeşti, de ochiul cel neadormit nu te poţi ascunde candva. Fiindcă şi adulterului acela care zice: „intuneric am imprejurul meu şi ziduri, pentru ce să mă tem”, inţeleptul ii răspunde: „Că ochii Domnului sunt de mii de ori mai strălucitori decat soarele, privind la faptele oamenilor”.
De aceea şi Pavel despre toate a vorbit: „Fiecare să aibă femeia lui şi fiecare femeie bărbatul ei. Femeii să-i dea bărbatul bunăvoirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului” (I Cor 7, 3). Miere iese din buzele femeii desfranate, care pentru o vreme iţi va indulci gatlejul, dar mai apoi, mai amară decat fierea o vei afla şi mai spintecătoare decat sabia cu două tăişuri. Venin are sărutarea desfranatei, venin ascuns şi dosit. Pentru ce te repezi după plăcerea care te face de ocară, care odrăsleşte pierzania, care aduce rană făra de vindecare, cand poţi să te bucuri şi să nu pătimeşti nimic infricoşător? Căci impreună cu femeia ta liberă ai şi plăcere, şi siguranţă, şi ingăduinţă, şi cinste, şi frumuseţe, şi conştiinţă bună. Acolo insă e multă amăreală, multă vătămare, osandă necurmată. Căci şi dacă nimeni dintre oameni nu te vede, conştiinţa nu incetează vreodată să te osandească. Ci oriunde te vei duce, acest judecător te va urma, osandindu-te şi urland lucruri mari impotrivă-ţi. Dacă cineva este mai plecat spre plăcere, mai abitir să fugă de vorbirea impreună cu desfranatele. Căci nimic nu este mai amar decat acest obicei, nimic mai neplăcut decat intalnirea cu ele şi nici o abatere mai pangăritoare. Căprioara iubirii şi puiul bucuriilor tale să vorbească [tainic] cu tine. Izvorul apei tale să fie numai al tău (Pilde 5, 15-18). Avand izvor de apă curată, pentru ce alergi la băltoaca plină de mocirlă, plină de putoarea gheenei?
Ce iertare, ce apărare vei mai avea inaintea pedepsei negrăite? Căci dacă cei ce inainte de nuntă, luand aminte la desfrau, se pedepsesc şi dau socoteală, după cum a dat şi acela imbrăcat cu haine murdare (Mt 22, 11-13), cu cat mai mult cei care s-au căsătorit? Căci de două ori, ba de trei, sunt vinovaţi. Că bucurandu-se de mangaiere, au sărit in destrăbălarea aceea şi acest lucru nu este numai desfrau, ci şi adulter, care este mai cumplit decat orice păcat. Acestea repetan-du-vi-le şi vouă inşivă şi femeilor voastre, aşa să le şi implinim! De aceea, la acestea imi şi intrerup cuvintele: „Din pricina desfranării, fiecare să-şi aibă femeia lui şi fiecare femeie bărbatul ei. Femeii să-i dea bărbatul bunăvoirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului. Femeia nu are stăpanie peste trupul ei, ci bărbatul. Asemenea şi bărbatul nu are stăpânie peste trupul lui, ci femeia”. Cu multă scumpătate păzind aceste cuvinte, şi in piaţă şi acasă, şi ziua şi seara, şi la masă şi in patul conjugal, şi in tot locul, şi noi să le cugetăm îndelung, să le deprindem şi pe femeile noastre, şi să le grăiască spre noi, şi să le audă de la noi) ca, petrecand cu intreagă inţelepciune viaţa aceasta, să avem parte şi de impărăţia Cerurilor, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui, impreună şi Duhului Sfant, slavă in vecii vecilor. Amin.
Sfântul Ioan Gură de Aur
