Sfântul Mucenic Luchian şi cei împreună cu dânsul
3 iunie (16 iunie)
A pomeni preaslăvitele nevoinţe şi biruinţe ale mucenicilor asupra diavolului şi asupra slujitorilor lui şi pătimirile nevoitorilor lui Hristos, nu este nimic alta decît numai a vesti slava lui Hristos Dumnezeul nostru şi puterea Lui întru bunii nevoitori mucenici, care au pătimit pentru a propovădui slava preasfîntului Său nume. Căci numai singur Hristos între toţi a fost biruitor, precum a zis: Îndrăzniţi, că Eu am biruit lumea! El singur S-a luptat întîi cu vrăjmaşul pentru toţi; iar sfinţii mucenici cei ce pătimesc după Dînsul, fiind mădulare ale Lui, împlinesc în trupul lor după cuvîntul Apostolului lipsirea scîrbelor lui Hristos. Deci, pe cît mucenicii se nevoiesc pentru preasfînt numele Lui şi mor nebiruiţi, pe atît se propovăduieşte mai mult întru ei Hristos; pentru că El pătimeşte întru ei ca în mădularele Sale; întru ei arată dănţuirea Sa asupra vrăjmaşilor şi Se preamăreşte.
El preamăreşte împreună cu Sine şi mădularele Sale, care pătimesc pentru Dînsul, adică pe sfinţii mucenici, care pe atît îi sînt Lui mai aproape decît toţi în slavă, pe cît I-au fost următori lui Hristos în pătimiri.
Deci, se cade ca şi de la noi, ostaşii cei buni ai lui Hristos, să se fericească cu slavă şi cu laude, cu ale căror învăţături şi cu chipul nevoinţelor celor vitejeşti, în toată lumea cea de sub soare străluceşte Biserica lui Hristos. Iar ei singuri se odihnesc sub altar întru fericita viaţă, îmbrăcaţi cu haină albă, roşiţi cu sîngele lor cel adevărat şi spălaţi cu sîngele lui Hristos. Din ceata acestora a fost şi Sfîntul Luchian, pe care, prin singură scăldătoarea Sfîntului Botez, l-a luminat dumnezeiescul dar; şi îndată se putea vedea întru el, că era să fie mare şi preamărit între oameni, deoarece a fost numit de părinţii săi cei după trup Luchie. El îşi trăgea seminţia sa de la marele antipat Luchie, moştenind şi numele aceluia.
După aceea, cu darul Sfîntului Duh şi după obiceiul sfinţilor părinţi, acel nume al său s-a schimbat din botez, spre mai bine. Pentru că cel ce era numit de părinţi Luchie, adică strălucitor prin înmulţirea într-însul a darurilor dumnezeieşti, a cîştigat cel mai desăvîrşit nume, numindu-se Luchian, care se tîlcuieşte arătător de lumină, de unde se arăta că, în lumina darului cel nou, avea să fie şi lumina lumii întru Domnul. El era de neam roman foarte cinstit şi s-a făcut mai cinstit din a doua naştere, cea creştinească, pentru că s-a aflat a fi fiu al veşnicului Împărat. Era iscusit în înţelepciune, învăţînd limba grecească şi latinească, dar mai înţelept s-a arătat în învăţăturile Sfîntului Apostol Petru; pentru că de acela s-a lipit, i-a fost ucenic şi s-a adăpat de la el cu cereasca înţelepciune. El a mai deprins de la dînsul şi obiceiurile şi ostenelile apostoleşti; fiindcă, după sfîrşitul cel mucenicesc al Sfîntului Apostol Petru, a străbătut multe locuri prin Italia, semănînd sămînţa cuvintelor lui Dumnezeu.
Sfîntul Luchian, după ce s-a făcut desăvîrşit în înţelepciunea lui Dumnezeu, în acea vreme a venit în Roma Sfîntul Dionisie Areopagitul, povăţuit de Dumnezeu, ca să cerceteze în legături pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel; însă nu i-a mai găsit între cei vii.
În vremea aceea era episcop al Romei fericitul Climent, primul episcop al Romei, care a primit cu dragoste şi cu cinste pe Dionisie pentru sfinţenia sa şi pentru duhovniceasca dragoste întru Hristos, care a fost mai înainte între dînşii multă vreme. Deci, zăbovind la dînsul cîtăva vreme, s-au bucurat unul de altul şi s-au îndulcit de vorbiri folositoare de suflet, întărindu-se unul pe altul nu numai prin cuvinte, dar şi prin chipurile cele îmbunătăţite.
Într-o vreme, fericitul Climent, umplîndu-se de Duhul Sfînt, a zis: „Vezi, o, Dionisie, iubitul meu frate, cît este de frumos secerişul în semănăturile Domnului; iar lucrători sînt puţini în cuvintele propovăduirii lui Dumnezeu. Dar, de vreme ce tu eşti bine deprins în dreapta credinţă şi desăvîrşit în toate bunătăţile legii creştineşti, te rog, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, vino de acum în părţile Apusului şi, ca un bun ostaş al Lui, să te lupţi împotriva vrăjmaşilor Domnului nostru şi să-i biruieşti cu puterea lui Dumnezeu, Cel ce te întăreşte”.
Sfîntul Dionisie, învoindu-se la aceasta cu osîrdie, fericitul Climent a început a căuta pe alţii de ajutor şi împreună slujitori dreptcredincioşi şi înţelepţi, care străluceau cu viaţa şi cu sfinţenia. Între aceştia a ales şi pe Sfîntul Luchian, pe care l-au pus episcop, iar Sfîntul Dionisie l-a întovărăşit, ca să-i fie lui împreună călător şi împreună nevoitor la propovăduirea cuvîntului întru Sfîntul Duh, iar celorlalţi părinţi, învăţător şi povăţuitor. Astfel rînduind fericitul Climent, îi întărea cu cuvinte iubite, zicîndu-le: „Mergeţi, preaiubiţii mei fraţi! Mergeţi, ostaşii lui Hristos cei nebiruiţi şi, precum Domnul a fost împreună cu sfinţii părinţii noştri apostoli şi cu ai lor nevoitori, tot astfel să fie şi cu voi cei ce propovăduiţi numele Lui cel sfînt; pentru că voi mult şi nemăsurat număr de popor din neamuri veţi căuta Domnului şi-l veţi aduce în ograda Lui”. Astfel vorbind Sfîntul Climent cu ei şi sărutîndu-i şi binecuvîntîndu-i cu dragoste, i-a trimis cu pace; iar ei împreună s-au dus, propovăduind pe Hristos mai întîi prin toată Italia.
Apropiindu-se ei de cetatea Tichina, la un loc ce se numea Parma, fericitul Luchian propovăduia cuvîntul lui Dumnezeu la poporul acela, întorcîndu-l de la deşarta închinare de idoli. Însă poporul locului aceluia, fiind necredincios şi preamult slujitor de idoli, nu lua aminte la buna vestire a cuvîntului lui Dumnezeu. Pentru aceasta, îndată au prins pe Sfîntul Luchian singur şi, batjocorindu-l, l-au aruncat în temniţa poporului, în care fericitul intrînd cînta cu mare veselie astfel: Povăţuieşte-mă, Doamne, în calea Ta şi voi merge în adevărul Tău. Apoi zicea: Săvîrşeşte paşii mei întru cărările Tale, ca să nu se clătească picioarele mele.
Astfel, bucurîndu-se întru Domnul, sfîntul bărbat petrecea în acea temniţă, ca sub acoperămîntul aripilor celor dumnezeieşti şi, punîndu-se pe sine cu totul în nădejdea apărării lui Hristos, se ruga Domnului, zicînd: „Scoate, Doamne, din temniţă sufletul meu, ca să se mărturisească numelui Tău. Pe mine mă aşteaptă cei ce au să fie drepţi, ca prin mine, Hristoase, Mîntuitorul lumii, să se întoarcă la Tine din neamuri acei care sînt rînduiţi mai înainte spre viaţa veşnică”.
Cînd sfîntul săvîrşea din toată inima aceste rugăciuni şi pe cele asemenea cu acestea, îndată rugăciunea lui s-a auzit la cer şi Domnul a luat aminte; pentru că se ruga, ca să nu rămînă lipsit de ai săi pe cale, cu care dorea să meargă împreună la pătimire şi să ajungă unde era trimis. El se ruga de aceasta şi se temea ca să nu moară pentru Domnul său, ostaşul cel preaales al lui Hristos, pînă ce mai întîi nu va înmulţi Domnului rodul cel duhovnicesc şi astfel, după un bun seceriş cu spor, să poată lua cununa cea mucenicească şi plata ostenelilor sale, împreună cu tovarăşii săi.
Deci, îndată i s-a trimis lui dumnezeiescul ajutor, pentru că erau acolo nişte creştini, care, înştiinţîndu-se ce s-a întîmplat acelui sfînt bărbat, au mers noaptea la temniţă, pentru dragostea lui Hristos, şi l-au scos din legături; şi astfel l-au făcut să meargă în libertate, împreună cu sfinţii lui însoţitori.
Deci, povăţuindu-se de Domnul, a mers cu bună sporire în slăvita cetate Tichina, din părţile Italiei, care se numea şi Papia. Acolo s-a odihnit puţin după osteneli, însă n-a încetat înmulţind slava lui Dumnezeu, nici a slăbit propovăduind în diferite locuri cuvîntul lui Hristos; încît puteai să vezi în ei împlinirea cuvintelor celor prooroceşti: Cît sînt de frumoase picioarele celor ce binevestesc pacea şi ale celor ce binevestesc cele bune… Este cu neputinţă a spune, cît de multe mii de oameni, în puţină vreme s-au întors la Hristos, în urma buneivestiri a cuvîntului mîntuirii; de vreme ce atîta le ajuta puterea lui Dumnezeu, încît celor ce căutau spre ei li se părea că privesc nişte cetăţeni cereşti. Ei străluceau în mijlocul tuturor prin semne şi minuni, luminînd sufletele aleşilor lui Dumnezeu.
Deci, ieşind în părţile Italiei, au ajuns la malul mării şi, urcîndu-se în corabie, au plecat unde îi povăţuia Sfîntul Duh, ajungînd cu bucurie la malul cetăţii Arelatiei. Ieşind din corabie au fost primiţi de locuitorii cetăţii aceleia cu cinste şi cu dragoste şi, odihnindu-se puţin, au început, după asemănarea Sfinţilor Apostoli, a-şi alege ţările spre propovăduirea Cuvîntului. Deci, Sfîntul Marchelin cu cîţiva fraţi, s-a dus în Spania. Fericitul Saturnin s-a dus în Galia, ca, prin propovăduirea Evangheliei lui Hristos, pretutindeni să se poată lărgi şi înmulţi între neamuri Biserica lui Dumnezeu, pînă la oceanul Britaniei. Sfîntul Dionisie, cu fericitul Luchian şi cu ceilalţi, au mers pînă la hotarele Parisului. De acolo, Sfîntul Luchian cu Maxim preotul şi cu Iulian diaconul, au plecat la propovăduire spre Belgia. Acolo, binevestind numele Domnului, biruia puterile vrăjmaşului şi întărea Biserica lui Hristos.
Deci, fiind plin şi adăpat de darul Sfîntului Duh, povăţuia poporul spre mîntuire, nu numai cu chipul vieţii celei îmbunătăţite, dar şi cu cuvintele; către aceasta avea putere, dată lui de la Dumnezeu, a face minuni şi a tămădui bolile şi neputinţele între oameni. El avea atît de mare putere împotriva diavolilor, încît aceia, numai auzind porunca lui, îndată fugeau din oamenii pe care îi chinuiau.
Astfel, propovăduind neîncetat pe Hristos ziua şi noaptea, se îndeletnicea în rugăciuni, în privegheri, în postirile cele din toate zilele, în înfrînare şi în toată omorîrea trupului. El se chinuia în toate zilele, după cuvîntul apostolului, punîndu-se înainte pe sine jertfă vie, sfîntă şi bineplăcută lui Dumnezeu. Hrana lui din toate zilele nu era alta, decît numai o bucăţică mică de pîine şi verdeţuri, iar ca băutură avea apa. Pe el îl sătura puterea lui Dumnezeu şi încheieturile lui cele ostenite, le întărea darul lui Hristos. El dorea atît de mult cununa mucenicească, încît acum se vedea ca un mort pentru lume.
Crucea sa o purta totdeauna, urmînd Domnului nostru Iisus Hristos; ştiind cu dreptate că muncirea este îndoită, una în ascuns iar alta arătată; deci, mai întîi se muncea în taină pentru omorîrea trupului său, deşi era ştiută înfrînarea lui, pînă a intra el în nevoinţa mucenicească cea arătată, şi a se încununa cu cununa cea nevestejită a Domnului. Deci, el era obosit prin omorîrea trupului, împodobit prin răbdare, întărit în minunata smerenie şi plin de bătrîneţe.
Astfel, a venit într-atîta săvîrşire de fapte bune încît, petrecînd cu trupul pe pămînt, se socotea cu duhul împreună în cer. De aici i se făcea lui aceea, că totdeauna se vedea cu faţa luminată şi iubită, liniştit cu mintea, fiind împodobit cu minunată cărunteţe şi tot chipul lui era de înger pămîntesc şi de om ceresc.
După ce s-a lăţit prin toate părţile acelea vestea despre el, popoarele veneau la dînsul, dorind să se boteze, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, iar pe idolii pe care îi vedea, îi sfărîma. Dar diavolul cel vrăjmaş şi viclean, văzîndu-se batjocorit de aceia pe care Hristos îi făcea robii Săi, a întors toate meşteşugirile şi vicleşugurile lui spre stricarea Sfintei Biserici a lui Dumnezeu şi a îndemnat pe Domiţian, care după Nero, fiul pierzării, a ridicat a doua prigonire contra creştinilor şi l-a pornit, spre atîta mînie şi urîciune, încît a poruncit ca pe toţi creştinii ce se aflau în stăpînirea împărăţiei Romei, ori să-i silească să jertfească idolilor celor ciopliţi, ori să-i ucidă cu multe feluri de munci.
Deci, prin toată stăpînirea împărăţiei lui Domiţian, prin cetăţi şi prin sate, a trimis păgîneasca poruncă, ca toţi cei mai mari peste popor să silească pe creştini la închinare de idoli şi la jertfă; iar pe cei ce nu se vor supune, să-i piardă cu felurite munci. Astfel s-au trimis împotriva numelui lui Hristos prigonitori în Galia, ca să caute ostaşii Lui; dar mai ales pe aceia care veniseră acolo de la Roma, pentru că se înmulţise prea mult slava şi, împreună cu aceia, să piardă numele lui Hristos din Galia. Trei erau prigonitorii trimişi acolo şi ale căror nume sînt acestea: Latrin, Arie şi Antor.
Acelora li s-a poruncit deosebit să caute pe Sfîntul Luchian, robul lui Dumnezeu şi, prinzîndu-l, să-l aducă la judecată înaintea Cezarului, ori să-l ucidă cu sabia, de nu va voi să jertfească idolilor.
Cutreierînd ei cetăţile şi satele Galiei, nicidecum nu puteau să afle pe cel căutat. Apoi a venit înştiinţare, cum că dumnezeiescul bărbat Luchian, propovăduind Evanghelia împărăţiei celei veşnice, luminează poporul Belgiei. Auzind ei aceasta, s-au aprins de iuţime şi mînie şi s-au dus acolo. Dar nu ajunseseră ei încă acolo şi Sfîntul Luchian a fost înştiinţat de venirea lor, de către Sfîntul Duh.
Pentru aceasta, el a mers în acel loc, unde învăţa pe popor cuvintele vieţii şi cu dînsul era o mulţime de oameni, care acum, prin propovăduirea lui, s-au întors la Hristos. Sfîntul Luchian îi sfătuia pe ei cu atîta osîrdie, pe cît erau nădăjduiţi spre slava răsplătirii veşnicei fericiri, zicîndu-le: „Iată, fraţilor şi fiilor, cei iubiţi în Hristos, acum Domnul meu Iisus Hristos vrea să-mi dea rodul ostenelilor mele şi plata cea făgăduită mai înainte. Deci, preaiubiţilor, petreceţi tari şi nemişcaţi în credinţa lui Hristos; pentru că eu acum, fiind bătrîn şi obosit, mă bucur de cununa mucenicească şi mă sîrguiesc a mă duce de la voi către Domnul; dar voi să petreceţi întru dumnezeiescul Dar, pe care l-aţi primit. Să nu vă întoarcă pe voi de la credinţa lui Hristos frica chinuitorilor, să nu vă înfricoşeze îngrozirile, să nu vă ispitească momelile, nici să vă rupă făgăduinţele prin cinstiri şi bogăţii; ci să vă îndulciţi întru bucuria vieţii veşnice ce va să fie, unde vi s-au gătit răsplătirile cele negrăite, la care şi eu mă sîrguiesc cu bună nădejde; pentru aceea, de mînia prigonitorilor nu mă înspăimînt”.
Zicînd el acestea, şi-a ridicat ochii spre cer şi a mulţumit lui Dumnezeu înaintea tuturor, că vrea să-l învrednicească pe el părţii sfinţilor mucenici şi să-l despartă de tovarăşii săi şi se ruga: „Mulţumesc Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Dumnezeului Celui viu, Care m-ai însoţit pe mine pînă la sfîrşit, cu fericitul Dionisie şi cu ai lui nevoitori, asemănîndu-mă întru osteneală cu ei. Deci, mă rog Ţie, ca să mă rînduieşti întru împărăţia cea cerească, împreună cu ei”. Zicînd acestea, a ieşit din ţara care se numea Belgia, nu fugind de frica muncilor, ci după porunca Domnului, care porunceşte a fugi de prigonitori ca să dea chip turmei sale. Călătorind el cu fericiţii săi împreună pătimitori, Maxian presbiterul şi cu Iulian diaconul nu înceta pe cale cu vorbele cele folositoare de suflet şi cu rugăciuni, pînă ce a ajuns în vîrful muntelui, care este aproape de rîul ce se numeşte Tar, ce curge dinspre apus, departe de cetate ca de trei stadii. După ce au ajuns acolo, stînd ca o cetate deasupra muntelui, ce nu putea să se ascundă, deoarece şi muntele stătea prea frumos deasupra rîului şi se vedea de toţi de departe. Deci, fericitul, stînd acolo cu tărie, a gîndit să aştepte cununa mucenicească.
Ajungînd la cetate muncitorii cei pomeniţi mai sus, după ce n-au aflat într-însa pe Sfîntul Luchian, au început a întreba unde s-a dus. Şi li s-a spus că învaţă poporul nu departe de cetate. Ei, alergînd cu caii lor cei iuţi, au ajuns la acel munte, unde era omul lui Dumnezeu cu poporul şi cu ucenicii săi. Mai întîi au prins pe sfinţii slujitori ai lui Hristos Dumnezeu, Maxian şi Iulian, ca, prin muncile şi prin moartea lor, să îngrozească pe Sfîntul Luchian şi să-l aducă spre cinstirea idolilor. Deci, prinzînd pe mucenici, le poruncea cu îngrozire să jertfească idolilor, înfricoşîndu-i: „De nu veţi jertfi zeilor noştri celor fără de moarte, îndată veţi fi pedepsiţi de noi cu sabia”. Iar ei, fiind tari în credinţă, răspundeau cu îndrăzneală: „Niciodată nu ne vom închina idolilor, fiindcă sînt deşerţi şi făcuţi de mîini omeneşti. Noi am cunoscut pe Unul, adevăratul Domn, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, pentru a Cărui credinţă sîntem gata a muri”.
Auzind păgînii aceasta, îndată i-au ucis cu sabia înaintea Sfîntului Luchian. Astfel acei sfinţi au luat de la Domnul cununile cele făgăduite şi s-au numărat în ceata sfinţilor mucenici. Pentru săvîrşirea acelora, Sfîntul Luchian, veselindu-se şi slăvind pe Dumnezeu, a zis înaintea tuturor: „Mă bucur şi mă veselesc întru Tine, Doamne, Dumnezeul meu, că pe fiii mei îi văd că au mers mai înainte de mine spre buna Ta slavă”. Atunci Latrin, Arie şi Antor, au zis cu mînie, cu iuţime şi cu asprime către fericitul Luchian: „Tu eşti acela, care grăieşti poporului cu farmece şi îl îndemni să nu se supună poruncii nebiruitului Cezar şi senatului a toată Roma şi să nu jertfească zeilor celor fără de moarte, jertfe bine primite?”
Dar fericitul Luchian le-a răspuns: „Eu nu sînt fermecător, ci rob al lui Iisus Hristos, Care nu ne-a învăţat vrăji, ci dumnezeiasca înţelepciune. Prin aceea arăt poporului lui Dumnezeu calea cea adevărată şi-l învăţ cum să urmeze Domnului nostru Iisus Hristos, fără de împiedicare. Domnul nostru S-a pogorît din cer pe pămînt, ca să răscumpere zidirea Sa din robia vrăjmaşului cu preacurat sîngele Său, iar mai ales ca să întoarcă diavoleasca închinăciune; iar cei ce sînt aduşi din întunericul necredinţei la lumina cea adevărată, aceia să cîştige mîntuire; deoarece este cu dreptate ca Aceluia să-şi plece cerbicia inimii, Care a binevoit a Se răstigni şi a muri pentru mîntuirea tuturor”.
Aceia au zis: „Cum mărturiseşti tu, că este Dumnezeu Acela, de Care zici nu numai că este mort, dar şi răstignit?” Sfîntul Luchian le-a răspuns: „Măcar că necredinţa voastră nu este vrednică să audă tainele cerescului Împărat; dar, pentru mulţimea credincioşilor care stau aici de faţă, voi spune ceva pe scurt: „Dumnezeul cel adevărat, Fiul adevăratului Dumnezeu, Care a fost mai înainte de veci pururea cu Tatăl, Acela voind, la sfîrşitul veacurilor, să înnoiască neamul omenesc cel învechit pentru călcarea de poruncă a lui Adam, a binevoit a Se naşte fără de stricăciune şi nespus din Preacurata Fecioară, ca să fie Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, într-o singură faţă a firii celei îndoite, unul Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Şi Cel ce era fără de patimă cu dumnezeirea, pururea fiind cu Tatăl, Acela a fost văzut şi supus pentru noi patimilor, celor după firea omenească. Deci, S-a făcut ascultător lui Dumnezeu Tatăl, pentru răscumpărarea noastră, pînă la moarte pe cruce. De n-ar fi voit Fiul lui Dumnezeu să Se facă fiu al omului, şi de nu S-ar fi îmbrăcat în chipul cel muritor, apoi nici neamul omenesc n-ar fi cîştigat iertare de la Dumnezeu şi nici muritorii nu s-ar fi îmbrăcat în nemurire””.
Fericitul Luchian, zicînd unele ca acestea, chinuitorii s-au umplut şi mai mult de mînie şi au zis: „Acum ai ajuns la adînci bătrîneţi şi prin urmare este vremea să încetezi cu vorba copi-lărească şi deşartă. Dar de vreme ce te amăgeşte o deşărtăciune mare şi te înnebuneşte multa grăire covîrşitoare, pentru aceea îndrăzneşti a merge la moarte fără nici o îndoială, neînspăi-mîntîndu-te de nimic. Noi îţi spunem adevărul: de nu te vei pocăi degrabă, de nu vei părăsi o nebunie şi îndrăzneală ca aceasta şi de nu vei jertfi zeilor celor fără de moarte jertfe bine primite, îndată bătrîneţile tale le vom da fără de cruţare la cumplite munci!”
Apoi, şezînd chinuitorii, au început a-l întreba cu cuvinte îngrozitoare, zicîndu-i: „Să ne spui degrabă numele şi neamul tău”. Ostaşul lui Hristos le-a răspuns: „De părinţii mei am fost numit Luchie şi din Sfîntul Botez, prin care m-am născut din nou spre viaţa veşnică întru Hristos, sînt numit Luchian, iar de neam sînt roman, care nume este cinstit în toată lumea. Dar eu nu mă laud cu aceea că sînt roman, ci cu aceasta că sînt rob al Domnului meu Iisus Hristos pe care lucru voi îl puteţi vedea în mine; de vreme ce viaţa şi slava nu-mi este alta, decît numai Domnul meu Iisus Hristos şi pentru Dînsul doresc a muri”.
Atunci muncitorii au zis: „Este tot ceea ce am zis, că eşti vrăjitor şi înşelător al acelora care te ascultă şi mai ales te arăţi a fi şi mîndru; fiindcă nu încetezi a le grăi pe toate fără de ruşine şi nu cruţi nici bătrîneţile tale cele obosite. De eşti roman, atunci pentru ce te-ai depărtat fără de minte de cinstirea zeilor Romei, pe care cezarul îi cinsteşte cu tot neamul şi cărora toată lumea se închină. Sfîntul Luchian a răspuns: „Întru Hristos în Care m-am botezat şi pe Care L-am cunoscut că este Dumnezeu adevărat, cu darul Lui m-am lepădat, prin credinţă, nu numai de diavoli şi de idoli, dar şi de toate lucrurile lor. Iar ceea ce grăiesc şi mărturisesc pentru Hristos, voi nu voiţi nici a le auzi, nici a le pomeni, pentru că v-a orbit necredinţa voastră, atît pe voi cît şi pe cezarul vostru, împreună cu tot sfatul lui, de la care s-a adus o poruncă ca aceasta: Ca noi oamenii, zidirea cea cuvîntătoare, să aducem jertfe diavolilor şi să ne plecăm înaintea idolilor celor necuvîntători făcuţi de mîini omeneşti”.
Dar Latrin, Arie şi Antor, nesuferind să audă necinstirea zeilor lor şi a cezarului, şi-au pus mîinile pe Sfîntul Luchian şi, legîndu-l, l-au dat ostaşilor. Aceia, întinzînd pe mucenic la pămînt, l-au bătut cumplit, fără de milă, cu bice. Dar ostaşul lui Hristos, în acea muncire, nici nu se temea de durere, nici nu se înfricoşa de îngrozire, ci petrecea tare în credinţa lui Hristos. Mădularele cele slăbite de bătrîneţe şi cele rănite le întărea cu duhul, încît, atît cu faţa cît şi cu mintea neschimbată, nu înceta a mărturisi numele lui Hristos, zicînd în gura mare: „Pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu voi înceta niciodată de a-L lăuda cu inima, cu mintea şi cu buzele””.
Atunci chinuitorii, mîniindu-se şi mai mult, au poruncit să-l ucidă cu sabia; deci, unul din ostaşi, scoţîndu-şi sabia şi lovind în grumazul său cel sfînt, ce era gătit spre tăiere, i-a tăiat prea-cinstitul lui cap. Iar pe cînd sfîntul lui trup zăcea fără de suflet şi încă se mişca, atunci toţi, chiar şi ucigaşii, au văzut venind din cer peste dînsul o lumină mare şi, împreună cu lumina, s-a auzit un glas de sus, zicînd: „Bucură-te, Luchiane, rob ales, care nu te-ai înfricoşat a-ţi vărsa sîngele pentru Mine! Vino de primeşte-ţi cununa, care ţi s-a făgăduit mai înainte şi te sălăşluieşte în ceruri împreună cu sfinţii! Vino de moşteneşte cu îngerii locaşul slavei celei veşnice, gătit ţie!”
Acest glas s-a făcut auzit nu pentru sfînt, care totdeauna era încredinţat de răsplătirea cea făgăduită lui de la Dumnezeu, ci pentru poporul ce stătea împrejur, ca să se întărească şi mai mult în dreapta credinţă cea întru Domnul nostru Iisus Hristos, care se propovăduise mult prin Luchian. Aceasta s-a făcut într-o zi de sîmbătă, în muntele ce s-a zis mai înainte, care era departe de cetate, ca la trei stadii. Poporul, auzind şi văzînd aceasta, cei ce credeau şi cei ce nu credeau, toţi au fost cuprinşi de mare frică; unii au fugit de acolo, iar alţii se minunau cu bucurie văzîndu-se liberi de cursele diavolului; însă, neputînd să vadă strălucirea luminii ce se arătase, s-au depărtat puţin de la locul acela.
Deci, trupul cel mort al sfîntului, luînd, cu minune de la Dumnezeu, oarecare putere de mişcare, s-a ridicat de la pămînt şi a stat pe picioare; apoi, luînd cu mîinile preacinstitul său cap ce era tăiat, a mers, fiind purtat de darul Sfîntului Duh care petrecea într-însul şi, împreună cu ajutorul îngeresc, a început a merge cu paşi repezi ca un om viu cu trupul, purtînd pe mîini capul său cel sfînt, precum a făcut aceasta şi prietenul său, Sfîntul Dionisie, în cetatea Parisului. Deci, mergînd cale ca de trei stadii şi trecîndu-l peste rîul Tar, cel mai sus zis, a ajuns la locul pe care omul lui Dumnezeu şi l-a ales pentru îngropare, şi acolo, culcîndu-se pe pămînt, s-a odihnit în Domnul cu pace.
Poporul cel dreptcredincios, care era întors către Hristos prin muceniceasca propovăduire, a mers şi a uns cu aromate sfîntul lui trup şi, învelindu-l cu pînze curate, l-a îngropat cu multă cinste, nu fără aflare îngerească de faţă; căci, pe cînd se punea în mormînt acel sfînt trup, mirosea, afară de cele pămînteşti aromate, o altă mireasmă mai minunată şi mai negrăită. Atunci toţi cei ce erau acolo se minunau şi ziceau unul către altul: „Ce este aceasta?” Apoi toţi au zis: „Slavă, Hristoase, că ne-ai învrednicit pe noi, a mirosi o bună mireasmă ca aceasta pe care nasul nostru niciodată nu a mirosit-o! Slavă Ţie, Hristoase Mîntuitorule, că prin acea bună mirosire, ne-am îndulcit, încît ni se pare, că de acum nu ne vom lipsi de nici un bine!”
Deci, cu cît grăiau ei aceasta, cu atît mai mult li se dădea lor mirosirea cea dumnezeiască şi dintr-aceasta cunoşteau toţi că se află de faţă puterea sfinţilor îngeri, care, de la începutul pătimirii mucenicului, au fost nedepărtaţi de dînsul pînă la moartea şi îngroparea lui. Astfel, dreptcredincioşii îngropători, săvîrşind cinstita îngropare, s-au închinat pînă la pămînt, strigînd cu inimi zdrobite şi zicînd: „Credem în Tine, Iisuse Hristoase, că eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, Care, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, împărăţeşti în ceruri, precum am auzit cu urechile noastre de la Sfîntul Tău Mucenic Luchian şi astfel ne-am învăţat a crede cu inima”.
Deci, mulţimea poporului de prin cetăţile şi satele cele de primprejur, care venise acolo să privească, văzînd unele ca acestea, asemenea şi cei mai de pe urmă, auzindu-le de la cei ce le văzuseră, s-au umilit cu inimile lor şi dintr-acea zi au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ca la cinci sute de suflete. Iar, mai înainte, prin învăţătura Sfîntului Luchian, s-au întors la Hristos în partea aceea, ca la treizeci de mii de suflete din amîndouă părţile şi de toate vîrstele. Aceia, sfărîmînd idolii, au mărturisit pe Dumnezeu Tatăl nenăscut, pe Fiul Cel Unul născut, şi pe Sfîntul Duh, Unul şi Adevăratul Dumnezeu în Treime!
După aceea, unii dintre dînşii au zidit cu osîrdie deasupra mormîntului mucenicului o biserică spre slava lui Dumnezeu şi în cinstea Sfîntului Luchian, plăcutul Lui. Iar trupurile Sfinţilor Mucenici Marian şi Iulian, în munte unde au fost ucişi, acolo au fost şi îngropate. Mai pe urmă, trupurile lor au fost aduse de creştinii cei ce se înmulţiseră acolo şi au fost puse împreună cu trupul fericitului Luchian. Deci, multe bunătăţi se dădea de la Domnul nostru Iisus Hristos, celor ce se rugau acolo, prin mijlocirea sfinţilor lui mucenici. Deci, precum una le-a fost credinţa, una dragostea şi una mărturisirea întru pătimiri, tot aşa şi noi credem, că una le-a fost vieţuirea lor împreună, întru veşnica fericire şi moştenirea Împărăţiei celei veşnice. Deci, mulţumim Ziditorului nostru că mărturisitorii Lui, cei trei la număr, mărturisind Sfînta Treime, s-au săvîrşit prin mucenicie.
Pe aceia îi cinstim, ştiind că de la dînşii se dau orbilor vedere, şchiopilor umblet, izbăvire de diavoli şi multe tămăduiri de diferite boli, prin rugăciunile lor cele sfinte şi cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, I se cuvine cinstea şi slava în veci. Amin.
