Cina Împăratului
Şi a trimis la ceasul cinei pe sluga Sa ca sa spună celor chemaţi: Veniţi, că iată toate sunt gata (Luca XIV, 17)
Fraţi creştini,Mare de tot a fost neghiobia oamenilor din pilda Evangheliei de astazi. Am auzit că un om a facut cină mare, a pregătit un ospaţ bogat şi strălucit şi a poftit lume multă ca să vină să mănînce la el. La o masă aşa bogată ar fi trebuit ca cei chemaţi să alerge într-un suflet ca să guste din bunătăţile pregătite. Dar ce vedem?
Cei poftiţi, în loc să se grăbească, nici n-au vrut să audă, căci unii s-au dus la holdele ori afacerile lor, iar alţii s-au încurcat în poftele păcatelor trupeşti. Această cină de care vorbeşte Sf. Evanghelie de astăzi este masa cea bogată în hrană duhovnicească, din Sfînta Biserică.
Omul care a făcut cina este Dumnezeu-Tatăl. Cina Lui înseamnă Împaraţia lui Dumnezeu, Biserica creştină aici pe pămînt şi în ceruri. Pilda aceasta s-a împlinit în toate timpurile cu unii oameni, căci Dumnezeu a chemat, prin slugile Sale, să vină lumea să se hrănească din masa Lui cea bogată şi bine pregătită în sfînta Lui casă, în biserică.
Dar, cei mai mulţi n-au vrut să vină. Unii nerecunoscători, răzvrătiţi ca şi iudeii, s-au dedat plăcerilor trupeşti, s-au împietrit la inimă, şi-au astupat urechile, respingînd chemarea, lumina şi credinţa ca şi cei dintîi chemaţi. I-au orbit mîndria şi lăcomia, adică grija de bogăţii şi desfătările lumeşti, desfrânarea. Astfel, n-au voit să asculte glasul trimişilor Domnului, ca să vină să mănînce din ospăţul mîntuitor, spre folosul sufletului şi al trupului .
Să ne silim a înţelege Sf. Evanghelie de astazi, iar noi niciodată să nu căutăm scuze, care întotdeauna sunt neîntemeiate, şi să venim la ospăţul cel Dumnezeiesc din casa Domnului, în Sfînta Biserică. Să vedem acum în ce împrejurare a spus Domnul aceasta pildă.
Pe la începutul lunii decembrie din anul al treilea al propovăduirii Sale Mîntuitorul se ducea la Ierusalim pentru sărbătoarea înnoirilor şi, pe cale fiind, una din căpeteniile fariseilor L-a invitat la masă. Mîntuitorul a primit şi, intrînd în casa fariseului, a stat la masă. Aici, după obiceiul Său, folosindu-se de acest prilej pentru a învăţa pe cei de la masă, El le-a vorbit de binefacerile către cei săraci şi le zise că acei care hrănesc pe cei lipsiţi vor fi săturaţi de Dumnezeu în cer.
La aceste cuvinte unul din cei de faţă a zis: ,,Fericit este cel ce va cina întru Împărăţia lui Dumnezeu.”
Mântuitorul, răspunzînd acestuia şi la toţi care-L ascultau, le-a arătat prin pilda aceasta că toţi pot lua parte la această cină din Împărăţia cerului, dar că cea mai mare parte a lumii nu va cina în cer, pentru că alege mai mult bunurile din lumea aceasta trecătoare, uitînd de ospăţul ceresc.
Toţi oamenii sînt chemaţi la cină, căci Dumnezeu vrea ca toţi să se mîntuiască şi să ajungă la cunoştinţa adevărului. Dărnicia fară de margini a lui Dumnezeu este mare prin belşugul bucatelor ce se servesc aici pe pămînt. Casa lui Dumnezeu este Sfînta Bisericaă bucatele care se servesc la masa Lui sunt Trupul si Sîngele Domnului nostru Iisus Hristos care se dau prin Sf. Împărtăşanie, aceasta fiind adevarata Cină de mare taină pe pămînt.
Hrana si băutura de la masa Domnului mai pot fi Cuvîntul lui Dumnezeu din Sf. Evanghelie. Predicile di învăţăturile sînt o adevărata hrană duhovnicească. Cîntările cele sfinte, imnurile religioase cu melodiile lor dulci şi mângâietoare sunt cu adevărat o băutură răcoritoare ce veseleşte mintea, sufletul si inima.
Toate Sfintele Taine sunt de mare folos omului aici pe pămînt, dar, în chip deosebit, este Sf. Liturghie, pentru că prin aceasta căpătăm cele mai mari binefaceri şi dobîndim nenumarate foloase de la Dumnezeu, în Sfînta Biserică. Sfinţii părinţi ne asigură că, atunci cînd ascultăm cu credinţă o Sfîntă Liturghie, cu frică si cu smerenie, ne aşeazăm la masă cu Sf.Treime, cu Maica Domnului, cu Sf. Arhangheli şi cu cetele îngerilor, ale apostolilor şi ale sfinţilor părinţi.
În timpul Sf. Liturghii, Iisus moare în chip tainic, dându-şi viaţa pentru noi şi oferă Tatălui ceresc Sîngele Său pentru mîntuirea noastră, a celor care ne aflăm de faţă şi care suntem pomeniţi la Sf. Proscomidie. În timpul Sf. Liturghii se petrec minuni mari. În chip nevăzut, mulţi creştini care-şi plîng păcatele, după spovedanie, au fericirea ca acestea sa fie stropite cu Sîngele Domnului Hristos şi curăţite de petele păcatului. Sfinţii îngeri, în chip nevăzut, împart acestora daruri binefăcătoare.
Cînd luăm parte la Sf. Liturghie, diavolul este ţinut departe de noi, iar noi ajungem cu totul duhovniceşti, putând oferi şi noi jertfă sfîntă de laudă pentru alţii. Prin participarea la Sf. Liturghiem, aducem cea mai plăcută închinăciune Sf. Treimi, lui Dumnezeu. Cinstim Patimile Domnului, cinstim pe Maica Domnului şi ne bucurăm împreună cu ea de darurile Fiului său.
Luînd parte la Sf. Liturghie înseamnă a face cea mai mare şi frumoasă faptă. Este un act de credinţă suprem care ne asigură o mare răsplată. Sunt nenumărate darurile pe care le primim de la Cina cea de Taină, de la masa cea bogată la care sîntem invitaţi prin Sf. Evanghelie de astăzi. Ca să putem privi cu ochii cei duhovniceşti la marea milostivire şi la dragostea Fiului lui Dumnezeu, ascultaţi o istorioară, cu un frumos şi adînc înţeles.
Un mare împărat, pe vremuri, avea o provincie îndepărtată, iar oamenii din acele ţinuturi au început să se răzvrătească împotriva împăratului. Unii îl înjurau pe faţă iar alţii atît se înrăiseră încît ajunseseră să spună că, dacă l-ar prinde, l-ar omorî. Toate hulele şi necinstirile ajunseseră la urechile împăratului.
El adună toţi sfetnicii săi în divan şi începu să se sfatuiască cu ei, cerîndu-le părerea şi întrebîndu-i ce să facă ca să liniştească pe cei răzvrătiţi. Mai marele oştirii îi zise:
– Dă-mi oaste, împărate, şi mă voi duce să aduc pe cei răzvrătiţi la tine ca să-i pedepseşti aspru. Împăratul însă clătină din cap şi nu aprobă. Se sculă atunci un altul şi zise:
– Voi da o poruncă aspră, ca acela care va nesocoti numele tău să plătească cu capul.
Altul zise:
– Aceluia care nu se supune să i se ia averea, împărate! Împăratul clătină din nou din cap şi zise:
– La ce mi-ar folosi să am o ceată, un popor de sclavi care tremură, dar care pândeşte mereu prilejul ca să scape de mine şi să mă omoare?
Sfetnicii toţi amuţiră. Dar iată că unicul fecior al împăratului, prinţul moştenitor, se plecă înaintea tatălui său şi-i zise:
– Tată, lasă-mă pe mine să mă duc la ei şi-i voi face să fie ascultători, întorcîndu-i la tine. Împăratul mirat îl întrebă:
– Şi cum ai vrea tu, fiule, să procedezi ca să-i faci ascultători? Prinţul grăi:
– Eu le voi povesti de dragostea ta cea mare, de mila şi de bunătatea ta, de toate câte le-ai dat, câte le dai şi câte mai vrei să le dai şi nu voi înceta, tată, cu iubirea mea pentru ei pînă cînd nu-i voi scoate din rătăcire, pînă ce flacăra dragostei nu se va aprinde din nou în sufletele lor reci.
Atunci împăratul privi cu lacrimi îndelung şi cu duioşie în ochii copilului, şi zise:
– Da, mergi fiul meu, şi poartă grijă de cei căzuţi căci numai dragostea ta îi va putea izbăvi; numai mila şi dragostea ta îi vor aduce la adevărul cunoştinţei. S-a dus departe fiul în ţara răzvrătită şi nu ştia de odihnă, ci zi şi noapte căuta pe cei pierduţi şi rătăciţi ca să-i întoarcă la tatăl său.
Dar, pînă la urmă, preţul plătit a fost foarte scump, căci a trebuit să-şi dea viaţa. În felul acesta însă biruinţa a fost mai strălucită. Acum, ce va face Tatăl acelor nelegiuiţi şi nerecunăscători din pricina cărora a fost jerfit Fiul său? Cu ce pedepse va trebui să pedepsească pe aceia pentru care şi-a dat fiul, iar ei au dispreţuit jerfa dragostei şi l-au omorât?
Din acestă istorioară, oricine ar putea bănui că aici e vorba de Tatăl ceresc, Împăratul Slavei şi de Fiul Său care a luat asupra Sa toate neputinţele noasre şi, plin de dragoste şi milă, a venit la noi, răzvrătiţii, înrăiţii şi păcătoşii ca să ne aducă la Tatăl. Dragostea Fiului lui Dumnezeu este fără margini, căci lumea răzvrătrită şi răutăcioasă L-a omorît , răstignindu-L pe Cruce. El însă nu se depărtează de noi, nu ne-a lepădat, ci arată aceeaşi dragoste mereu, pînă la sfîrţitul veacurilor.
Aţi auzit de cîte daruri ne învredniceşte, prin Taina Sf. Împărtăşanii, atunci cînd El este prezent în fiecare duminică şi sărbătoare la Sf Liturghie. De aceea, cei care nu vin duminica la biserică, la Sf. Liturghie, sunt consideraţi nesupuşi, neascultători, dispreţuitori ai Jertfei şi se lipesc de toate acele daruri binecuvîntatte şi, astfel, viaţa lor este în pericol.
Trăirea acestor oameni va fi numai în întuneric, în necazuri şi supărări şi se vor lipsi de tot binele sufletesc şi trupesc. Acelora care nu iau parte la Sf.Liturghie nu le sunt primite nici celelalte slujbe şi rugăciuni pe care le fac, fie în biserică, fie acasă.
La începutul creştinismului, creştini care îndrăzneau să lipsească duminica de la slujbă, erau daţi afară din biserică sau puşi la canon aspru, ca sa fie iarăşi primiţi. De la această nepăsare şi neascultare, la chemarea lui Dumnezeu, mari nenorociri se abat pe capul oamenilor, chiar aici în lumea aceasta.
Iată de ce multora nu le merge bine, n-au spor în casă, n-au căsătorie fericită, iar alţii chiar nu ajung la la căsătorie şi astfel ruinează familia, iar ei se distrug sufleteşte şi trupeşte văzînd cu ochii. Bolile încolţesc, căci Dumnezeu se depărtează de ei. Prin urmare, trebuie să ne înfricoşăm şi mai mult şi să înţelegem că astfel de suflete, care nesocotesc chemarea la biserică, atunci când vor trece în viaţa cea de dincolo, cu siguranţă nu vor gusta din fericirea veşnică, din frumuseţea Domnului şi din toate bunătăţile cele cereşti.
Aţi auzit pe stăpânul acelei, case care a făcut cina, cum a zis:-„Nici unul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea” .Este greu pentru cei ce mor neîmpărtăşiţi şi nu-şi asigură mîntuirea, fiindcă aceştia pleacă fără merinde în veşnicie. Cei care nu respectă ziua Domnului şi nu vin la biserică dau dovadă că sunt nişte răzvrătiţi împotriva lui Dumnezeu. Aceştia vor avea parte de mari pedepse, şi în lumea aceasta, dar mai ales în cea viitoare.
Trebuie să ţinem seama că, aşa cum reiese din Sf. Evanghelie de astăzi, venirea la cina Domnului este obligatorie, căci vedem cum spune Domnul despre cei ce n-au venit, că nu vor gusta din cina cea cerească. Iată de ce diavolul se luptă pe toate căile posibile ca să-l împiedice pe om să nu mai ajungă la cina Domnului, aşa cum de altfel vedem şi în minunata pildă din Evanghelia de asăzi.
De ce, oare, credeţi că s-a mîniat stăpînul pe cei poftiţi? Oare, pentru că s-au dus să-şi vândă ogorul sau să-şi încerce boii, ori pentru că s-au însurat? Nu pentru aceasta s-a mîniat stăpânul, ci pentru faptul că s-au dus tocmai în ziua când trebuia să vină la cină. Atunci s-au gasit să-şi facă treburile pămînteşti, tocmai când trebuia să se îngrijească de cele cereşti şi sufleteşti.
Tot aşa, vrednici de osândit sunt acei creştini care, din pricina grijilor pentru hrană şi îmbrăcăminte, nu au niciodată timp pentru suflet. Din constatările noastre, ca părinţi ai bisericii, observăm că mulţi creştini nu se spovedesc şi nu se împărtăşesc câte 4-5 ani la rînd. Întrebaţi fiind, aceştia răspund că n-au avut timp .
Aceşti creştini nu spun că n-au avut credinţă sau că s-au îndoit de foloasele şi puterea Sf.Taine, ori că au uitat pe Dumnezeu şi au lăsat sufletul în părăsire. Nimic din toate acestea! Ei spun scurt că n-au avut timp. Şi într-adevăr, s-au făcut robii trupului, hamalii îndeletnicirilor pămînteşti. Seara şi dimineaţa, cînd e timpul să facă puţină rugăciune, duhul cel rău � diavolul � îi opreşte spunîndu-le: „Nu e timp, grăbiţi-vă şi mergeţi la ale voastre!” La masă nu se roagă, nu-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru binele primit, fiindcă duhul necurat le şopteşte mereu: „Nu este timp!”
În schimb, cît de obosiţi sunt şi oricâte treburi ar avea, îşi fac timp pentru a citi reviste, ziare şi a sta ore întregi la palavrageală şi câte alte preocupări nefolositoare, fără să mai amintim de televizor, unde se iroseşte mult timp. Când vine ziua duminicii şi clopotele îi cheamă la închinare, ei amână, zicând că vor merge altă dată.
Celor care sînt hotărâţi totuşi să vină la biserică, nu se poate să nu le iasă diavolul inainte cu o ispită, ca să-i împiedice de a ajunge la Cina Domnului. Unora le trimite neamuri de departe, tocmai atunci, ca să-i reţină de a merge la biserică. Cei căsătoriţi se scuză, ca şi omul din Evangheliea de astăzi, care spunea, după cum am văzut, că s-a însurat şi de aceea nu poate veni.
Cei mai mulţi, tocmai în ziua chemării la cină se găsesc să-şi facă poftele, împiedicîndu-se unul pe altul ca să nu ajungă la biserică. Alţii vin de departe pe la oraş, cu gîndul să ia parte la slujbă, dar diavolul le iese înainte şi le aduce aminte că au de cumpărat cîte ceva şi astfel aleargă ei din magazin în magazin, până obosesc de nu-i mai ţin piceoarele. Ajung frânţi de oboseală la Sf. Biserică şi nu mai sunt în stare să se roage sau să asculte cu atenţie sfintele învăţături. Mai mult pe chiar, pe unii atât i-a alergat necuratul şi i-a tot dus, încît au scăpat şi sfânta slujbă şi ajung, la sfîrşit, după ce cina s-a mîncat, ospăţul s-a terminat iar ei nu s-au folosit cu nimic, pierzînd prilejul de mîntuire.
Aşa, o mare parte din oameni aleargă ca nişte hamali ai vieţii acesteia trupeşti, în goana nebună după placeri, ca să dobîndească fericirea veacului acestuia trecător. Aşa se trezesc mulţi pe patul morţii, înşelaţi de demonii iadului, care le apar în clipa sfârşitului şi le spun: „Ai noştri sunteţi, căci nouă ne-aţi slujit toată viaţa”. În zadar mai cheamă atunci preotul, când nu mai pot vorbi şi nu mai au nici timp să facă pocăinţă pentru păcatele săvârşite.
Dacă s-ar putea să întrebăm pe toţi nenorociţii ce se chinuiesc acum în focul iadului despre cauza osândirii, oare, ne-ar mai putea spune ei că n-au avut timp să vină la biserică şi să se pregătească? Nu cred că ar putea să ne spună aşa, ci cei mai mulţi ne-ar răspunde: „Am ajuns aici fiindcă am preţuit mai mult decât sufletul nostru ogoarele, vitele, serviciile, afacerile şi petrecerile, iar pentru suflet n-am vrut să facem nimic. Neglijarea sufletului nosru ne-a depărtat de Dumnezeu şi ne-a făcut să ne scufundăm în păcate”.
Scufundarea în păcate este cel mai mare izvor al necredinţei. Oare, de ce se împotrivesc oamenii şi nu vor să guste din binefacerile mîntuirii? Ce-i opreşte să se apropie de Dumnezeu, să vină la casa Lui, la masa Lui duhovnicească? Iată ce: obişnuinţa rea în viaţa pămîntească prin care şi-au stricat inimile cu totul şi trăiesc în întuneric.
Religia noastră creştinească nu-i o religie care să se învoiască cu slăbiciunile omeneşti şi cu păcatele. E aspră şi neînduplecată. La păgîni nu era aşa. La grecii vechi, orice păcat se putea săvârşi fără teamă, fiindcă orice patimă omenească îşi avea un reprezentant în cerul zeilor. Desfrâul avea zeul lui, beţia avea zeul ei, tâlharii îşi aveau patronii lor şi aşa mai departe.
La noi este cu totul altfel, căci Hristos Dumnezeul nostru nu doreşte înţelegere şi pace cu slăbiciunile şi patimile noastre, pe care le condamnă. Învăţătura lui Hristos osândeşte mândria, zgârcenia, lăcomia, desfrânarea, pizma, mânia şi toate păcatele, pentru că toate acestea spurcă sufletul şi trupul. De aceea, Domnul vrea să ne curăţim şi să nu le mai practicăm niciodată, devenind astfel curaţi sufleteşte şi trupeşte.
Noi suntem permanent în luptă cu păcatul şi nu-l putem birui fără Harul dumnezeiesc pe care-L primim de la masa cea bogată a lui Dumnezeu, din Sf. Taine şi din toate sfinţeniile din biserică. Zgîrciţii care se închină la avere, femeile care-şi înşeală bărbaţii, tinerii care se tăvălesc în noroiul desfrânărilor niciodată nu vor asculta glasul Evangheliei care îi îndeamnă la luptă împotriva patimilor. Cei mai mulţi ar vrea să fie şi cu Dumnezeu, dar şi cu păcatele.
Câte persoane nu vin la biserică, dar când aud că e vorba să se lepede de unele păcate, renunţă, fiindcă sunt aşa de legate de patimi, că li se pare ceva imposibil ca să se despartă. Spre exemplu, o tânără femeie nu poate să se despartă de un prieten cu care trăieşte de multă vreme, făcându-şi din el un zeu, un idol. Nu se pot lăsa unii de băutură şi tutun, de ghicit şi de multe rele care au prins rădăcini adînci în sufleteleşi trupurile lor. Ei nu înţeleg că locul acela al fericirii din raiul lui Dumnezeu este curat şi sfânt şi, de aceea, numai cei curaţi pot ajunge acolo.
Iată de ce ne cheamă Dumnezeu la masa lui bogată, la cină, ca să ne curăţim şi să ne sfinţim de aici de pe pămînt pentru fericirea raiului de sus. O mare parte însă dintre creştini înţeleg să trăiască la un loc cu toate păcatele şi nădăjduiesc ca, la sfîrşit, să găsească şi ei un loc într-un colţuleţ din grădina raiului.
Să nu ne înşelăm, că nimic spurcat şi ruginit nu va intra în Împărăţia cerului, aşa cum spune Sfînta Carte. În raiul lui Dumnezeu este peste tot aceeaşi sfinţenie, aceeaşi curăţenie şi lumină. Aceşti oameni aduc prin aceste păreri greşite o insultă lui Dumnezeu.
Aşa a păţit odată un misionar creştin care căuta să convertească pe un indian şi să-l aducă la religia noastră creştină. Dar, într-o zi, indianul zise misionarului:
– Dumneata îmi vorbeşti de un Dumnezeu care vede şi ştie totul, dar eu nu am nevoie de un astfel de Dumnezeu, care să cunoască şi să ştie tot ce fac eu. Mai lasă-mă în pace cu Dumnezeul dumitale, că mie îmi place viaţa aceasta, aşa cum este ea.
Cam aşa este şi lumea creştină de astăzi. Aşa au ajuns mulţi să spună, dar să ştiţi că nu a fost aşa. Acum lumea este rătăcită, înrăită şi pierdută, dar adevăratele oi ale casei lui Israel n-au fost aşa. Lumea creştină de astăzi este scufundată în patimi şi păcate şi multora nu le mai convine religia aceasta, care mustră păcatul şi luptă împotriva plăcerilor.
Creştinilor noştri ortodocşi le convine mai mult să stea în cârciumă şi în fum de ţigară, decît în biserică şi în mirosul de tămîie. De aceea, mulţi ar dori ca nici să nu existe Dumnezeu, care să-i tragă odată la răspundere şi să-i pedepsească pentru faptele lor rele.
Ideea aceasta că nu există Dumnezeu este scornită de cei mai nelegiuţi şi păcătoşi oameni: de criminali, hoţi şi desfrînaţi, de beţivi şi mincinoşi. Fără îndoială, că în inimile unor astfel de oameni Dumnezeu nu există şi nu locuieşte, pentru că acolo a pus stăpînire duhul cel rău. Cei care au voit să-L cunoască pe Dumnezeu au putut să-L simtă şi să-L slăvească prin credinţă.
Dar, unde L-au simţit creştinii pe Dumnezeu? În desfăşurarea vieţii pămînteşti, în mulţumirea conştiinţei lor, în trăirea fericită a păzirii poruncilor, în mijlocul naturii strălucitoare, în lumina soarelui şi în cîntecul păsărilor, în murmurul izvoarelor şi în culorile florilor, în dulceaţa fructelor şi în tot în ce a creat Milostivul şi Bunul Dumnezeu.
Cei necredincioşi fac parte din tabăra celor nătângi, care n-au voie să vină la cina Domnului. Aceştia sînt vrednici de plâns şi de dispreţuit. Sînt nişte bieţi nenorociţi, rătăciţi printr-o tristă pustietate, nişte flori rupte de furtună de pe ramura vie a Bisericii şi căzuţi din dreapta credinţă în prăpastia deznădăjduirii şi a pieirii sufleteşti. Aşa sunt toţi sectanţii.
Toţi cei care nu vor să înţeleagă chemarea de la Cina Domnului din Sfânta Biserică se lipsesc de cina cea cerească şi nu se vor mîntui. Pot ei să facă toate faptele bune, pot să nu zică vorbe rele, tot la iad se duc, fiindcă au dispreţuit Cina Domnului, Biserica, cu toate tainele ei. Cei ce au fost chemaţi mai întâi de pe pămînt, de Dumnezeu, sunt preoţii şi cărturarii poporului evreu, care nu s-au supus chemării Domnului şi nu au vrut să vină la masa mîntuirii cereşti, pe care atât de bogat o pregătise Dumnezeu la început prin sfinţii prooroci.
Ceilalţi care au fost chemaţi de pe străzi şi din uliţi: săracii, betegii şi ologii, sunt tot evreii poporul cel de jos pe care l-a hrănit Dumnezeu în pustie şi l-a tămăduit. Poporul acela vindecat de Fiul lui Dumnezeu L-a cunoscut pe Acesta, dar era orbit de făţărnicia fariseilor şi cărturarilor care-l oprea să meargă după El. Poporul acesta era ologit trupeşte şi sufleteşte.
Totuşi au venit şi din sânul acestui popor au şezut la masă şi sunt mîntuiţi acum, fiind în ceruri cu Domnul, căci poporul cel de jos a cunoscut că Iisus este Fiul lui Dumnezeu şi L-a mărturisit înaintea împăraţilor păgâni şi mulţi au murit martiri pentru credinţa şi dragostea lor. A mai trimis apoi stăpînul, încă o dată, pe robul său, spunîndu-i să iasă la drum şi să silească pe toţi să intre, aşa încât casa să fie plină.
Această poruncă dumnezeiască este îndreptată către celelalte popoare păgâne care se închinau la idoli şi erau împresurate de păcate. Expresia ,,să-i silească să intre” nu înseamnă ca să-i forţeze cu sabia, aşa cum au făcut turcii omorând mii de oameni şi distrugîndu-i în multe chipuri, ca să treacă la religia lor. Domnul Hristos vrea ca noi să venim din dragoste la El, să venim din convingere; de aceea, spune robului: „Sileşte-i”, adică convinge-i, arată-le pentru ce-i chemi şi cât de bine îi aşteaptă la masa Mea în Împărăţia Mea.
Domnul Hristos nu obligă pe nimeni, de aceea zice: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, sa-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie!” Creştinul adevărat trebuie să înţeleagă că Dumnezeu zice să ne lepădăm de toate patimile şi păcatele, pentru că acestea sunt piedicile care ne opresc să ajungem la masa sfinţeniei, aici pe pămînt, şi la cina cea cerească, în raiul desfătării. Trebuie să ne lepădăm de toţi idolii moderni ai veacului de pe urmă. Să nu ne robească nimic şi să nu ne mai închinăm timpul şi viaţa nici unui idol. Nimic să nu ne stăpînească şi să fim gata în orice vreme de a ne lepăda de toate pentru slava lui Dumnezeu.
Mult sânge creştinesc s-a vărsat pentru stârpirea idolatriei. Astăzi însă demonii au devenit mai diplomaţi în lupta lor, căci au născocit alt fel de idoli, aşa încât omul creştin, de multe ori, nici nu bănuieşte când îşi închină viaţa unui idol modern. Pe măsură ce veţi cunoaşte credinţa, veţi cunoaşte şi astfel de idoli periculoşi, iar unii poate i-aţi şi cunoscut.
Îmi amintesc de o veche istorioară, cum, un misionar creştin adusese la credinţă pe un păgîn, care se închina la idoli. Acesta nu vrea, însă cu nici un chip, să spargă un idol la care se închinase toată viaţa şi la care ţinea în mod deosebit. Bietul creştin misionar îl sfătuia să spargă idolul şi îi zicea:
– Iubitul meu, sparge acest dumnezeu mincinos şi să nu-ţi pară rău, că Dumnezeu îţi va da o mare bucurie, şi ai să fii fericit atât în lumea aceasta cât şi în cealaltă.
Într-o zi păgînul s-a hotărît să spargă idolul. A luat toporul şi l-a lovit cu putere, dar, ce să-i vadă ochii?! Idolul acela era plin cu bani de aur. Strămoşii lui ascunseseră, pe timpuri, în el o comoară şi, astfel, nimicirea lui aduse un trai fericit bietului păgîn, care era sărac. S-a întărit şi mai mult în credinţă, s-a botezat şi a început să facă fapte bune, devenind un bun creştin, avâînd mulţumire sufletească şi câştigând împărăţia cerului.
Iată, frate creştine, ia aminte, poate şi tu ai un idol la care ţii mult şi te închini lui de multă vreme; un idol de plăceri, de patimi rele şi îţi închipui că nu poţi trăi fără acest idol la care te-ai închinat o viaţă întreagă. Poate iubeşti patima beţiei, de unde pleacă toate relele. Sparge idolul acesta, frate, sparge-l, că vei găsi Împărăţia lui Dumnezeu.
Poate te stăpîneşte patima desfrânării, şi ai o prietenă de care nu te desparţi şi nici nu te cununi cu ea. Sparge legătura dintre idolul acesta şi tine, frate creştine, pînă nu e prea tîrziu. Poate te înşeală patima luxului, a fumatului, a jocului de cărţi şi hulelor. Sparge aceşti idolişi şi ascultă chemarea Domnului, pe care o face prin slujitorii Săi şi hotărăşte-te a veni la masa lui Dumnezeu, căci încă te mai cheamă.
Roagă pe Dumnezeu să îţi dea putere ca să învingi păcatul care îţi stăpâneşte sufletul şi trupul. Atunci ai să găseşti, frate creştine, o comoară de bucurii, chiar şi în lumea aceasta vremelnică şi vei plînge de bucurie pentru că ai găsit Împărăţia cerului.Vei fi un ales şi un plăcut al Domnului Dumnezeu, care te va primi cu bucurie la ospăţul cel minunat, în Împărăţia Lui cea cerească. Acolo este ţinta noastră a creştinilor şi acolo trebuie să meargă sufletele noastre.
Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvîntul lui Dumnezeu Celui viu! Luminează Tu mintea noastră, ca să înţelegem că numai Tu eşti Cel ce ai pregătit atâtea bunătăţi pentru sufletele şi trupurile noastre. Fă-ne să fim gata oricând a asculta chemările Tale şi să venim cu dragoste la Cina Ta cea bogată ca să fim şi noi printre aleşii Tăi şi să cinăm cu Tine în Împărăţia cerească în veci. Amin.
Cei poftiţi, în loc să se grăbească, nici n-au vrut să audă, căci unii s-au dus la holdele ori afacerile lor, iar alţii s-au încurcat în poftele păcatelor trupeşti. Această cină de care vorbeşte Sf. Evanghelie de astăzi este masa cea bogată în hrană duhovnicească, din Sfînta Biserică.
Omul care a făcut cina este Dumnezeu-Tatăl. Cina Lui înseamnă Împaraţia lui Dumnezeu, Biserica creştină aici pe pămînt şi în ceruri. Pilda aceasta s-a împlinit în toate timpurile cu unii oameni, căci Dumnezeu a chemat, prin slugile Sale, să vină lumea să se hrănească din masa Lui cea bogată şi bine pregătită în sfînta Lui casă, în biserică.
Dar, cei mai mulţi n-au vrut să vină. Unii nerecunoscători, răzvrătiţi ca şi iudeii, s-au dedat plăcerilor trupeşti, s-au împietrit la inimă, şi-au astupat urechile, respingînd chemarea, lumina şi credinţa ca şi cei dintîi chemaţi. I-au orbit mîndria şi lăcomia, adică grija de bogăţii şi desfătările lumeşti, desfrânarea. Astfel, n-au voit să asculte glasul trimişilor Domnului, ca să vină să mănînce din ospăţul mîntuitor, spre folosul sufletului şi al trupului .
Să ne silim a înţelege Sf. Evanghelie de astazi, iar noi niciodată să nu căutăm scuze, care întotdeauna sunt neîntemeiate, şi să venim la ospăţul cel Dumnezeiesc din casa Domnului, în Sfînta Biserică. Să vedem acum în ce împrejurare a spus Domnul aceasta pildă.
Pe la începutul lunii decembrie din anul al treilea al propovăduirii Sale Mîntuitorul se ducea la Ierusalim pentru sărbătoarea înnoirilor şi, pe cale fiind, una din căpeteniile fariseilor L-a invitat la masă. Mîntuitorul a primit şi, intrînd în casa fariseului, a stat la masă. Aici, după obiceiul Său, folosindu-se de acest prilej pentru a învăţa pe cei de la masă, El le-a vorbit de binefacerile către cei săraci şi le zise că acei care hrănesc pe cei lipsiţi vor fi săturaţi de Dumnezeu în cer.
La aceste cuvinte unul din cei de faţă a zis: ,,Fericit este cel ce va cina întru Împărăţia lui Dumnezeu.”
Mântuitorul, răspunzînd acestuia şi la toţi care-L ascultau, le-a arătat prin pilda aceasta că toţi pot lua parte la această cină din Împărăţia cerului, dar că cea mai mare parte a lumii nu va cina în cer, pentru că alege mai mult bunurile din lumea aceasta trecătoare, uitînd de ospăţul ceresc.
Toţi oamenii sînt chemaţi la cină, căci Dumnezeu vrea ca toţi să se mîntuiască şi să ajungă la cunoştinţa adevărului. Dărnicia fară de margini a lui Dumnezeu este mare prin belşugul bucatelor ce se servesc aici pe pămînt. Casa lui Dumnezeu este Sfînta Bisericaă bucatele care se servesc la masa Lui sunt Trupul si Sîngele Domnului nostru Iisus Hristos care se dau prin Sf. Împărtăşanie, aceasta fiind adevarata Cină de mare taină pe pămînt.
Hrana si băutura de la masa Domnului mai pot fi Cuvîntul lui Dumnezeu din Sf. Evanghelie. Predicile di învăţăturile sînt o adevărata hrană duhovnicească. Cîntările cele sfinte, imnurile religioase cu melodiile lor dulci şi mângâietoare sunt cu adevărat o băutură răcoritoare ce veseleşte mintea, sufletul si inima.
Toate Sfintele Taine sunt de mare folos omului aici pe pămînt, dar, în chip deosebit, este Sf. Liturghie, pentru că prin aceasta căpătăm cele mai mari binefaceri şi dobîndim nenumarate foloase de la Dumnezeu, în Sfînta Biserică. Sfinţii părinţi ne asigură că, atunci cînd ascultăm cu credinţă o Sfîntă Liturghie, cu frică si cu smerenie, ne aşeazăm la masă cu Sf.Treime, cu Maica Domnului, cu Sf. Arhangheli şi cu cetele îngerilor, ale apostolilor şi ale sfinţilor părinţi.
În timpul Sf. Liturghii, Iisus moare în chip tainic, dându-şi viaţa pentru noi şi oferă Tatălui ceresc Sîngele Său pentru mîntuirea noastră, a celor care ne aflăm de faţă şi care suntem pomeniţi la Sf. Proscomidie. În timpul Sf. Liturghii se petrec minuni mari. În chip nevăzut, mulţi creştini care-şi plîng păcatele, după spovedanie, au fericirea ca acestea sa fie stropite cu Sîngele Domnului Hristos şi curăţite de petele păcatului. Sfinţii îngeri, în chip nevăzut, împart acestora daruri binefăcătoare.
Cînd luăm parte la Sf. Liturghie, diavolul este ţinut departe de noi, iar noi ajungem cu totul duhovniceşti, putând oferi şi noi jertfă sfîntă de laudă pentru alţii. Prin participarea la Sf. Liturghiem, aducem cea mai plăcută închinăciune Sf. Treimi, lui Dumnezeu. Cinstim Patimile Domnului, cinstim pe Maica Domnului şi ne bucurăm împreună cu ea de darurile Fiului său.
Luînd parte la Sf. Liturghie înseamnă a face cea mai mare şi frumoasă faptă. Este un act de credinţă suprem care ne asigură o mare răsplată. Sunt nenumărate darurile pe care le primim de la Cina cea de Taină, de la masa cea bogată la care sîntem invitaţi prin Sf. Evanghelie de astăzi. Ca să putem privi cu ochii cei duhovniceşti la marea milostivire şi la dragostea Fiului lui Dumnezeu, ascultaţi o istorioară, cu un frumos şi adînc înţeles.
Un mare împărat, pe vremuri, avea o provincie îndepărtată, iar oamenii din acele ţinuturi au început să se răzvrătească împotriva împăratului. Unii îl înjurau pe faţă iar alţii atît se înrăiseră încît ajunseseră să spună că, dacă l-ar prinde, l-ar omorî. Toate hulele şi necinstirile ajunseseră la urechile împăratului.
El adună toţi sfetnicii săi în divan şi începu să se sfatuiască cu ei, cerîndu-le părerea şi întrebîndu-i ce să facă ca să liniştească pe cei răzvrătiţi. Mai marele oştirii îi zise:
– Dă-mi oaste, împărate, şi mă voi duce să aduc pe cei răzvrătiţi la tine ca să-i pedepseşti aspru. Împăratul însă clătină din cap şi nu aprobă. Se sculă atunci un altul şi zise:
– Voi da o poruncă aspră, ca acela care va nesocoti numele tău să plătească cu capul.
Altul zise:
– Aceluia care nu se supune să i se ia averea, împărate! Împăratul clătină din nou din cap şi zise:
– La ce mi-ar folosi să am o ceată, un popor de sclavi care tremură, dar care pândeşte mereu prilejul ca să scape de mine şi să mă omoare?
Sfetnicii toţi amuţiră. Dar iată că unicul fecior al împăratului, prinţul moştenitor, se plecă înaintea tatălui său şi-i zise:
– Tată, lasă-mă pe mine să mă duc la ei şi-i voi face să fie ascultători, întorcîndu-i la tine. Împăratul mirat îl întrebă:
– Şi cum ai vrea tu, fiule, să procedezi ca să-i faci ascultători? Prinţul grăi:
– Eu le voi povesti de dragostea ta cea mare, de mila şi de bunătatea ta, de toate câte le-ai dat, câte le dai şi câte mai vrei să le dai şi nu voi înceta, tată, cu iubirea mea pentru ei pînă cînd nu-i voi scoate din rătăcire, pînă ce flacăra dragostei nu se va aprinde din nou în sufletele lor reci.
Atunci împăratul privi cu lacrimi îndelung şi cu duioşie în ochii copilului, şi zise:
– Da, mergi fiul meu, şi poartă grijă de cei căzuţi căci numai dragostea ta îi va putea izbăvi; numai mila şi dragostea ta îi vor aduce la adevărul cunoştinţei. S-a dus departe fiul în ţara răzvrătită şi nu ştia de odihnă, ci zi şi noapte căuta pe cei pierduţi şi rătăciţi ca să-i întoarcă la tatăl său.
Dar, pînă la urmă, preţul plătit a fost foarte scump, căci a trebuit să-şi dea viaţa. În felul acesta însă biruinţa a fost mai strălucită. Acum, ce va face Tatăl acelor nelegiuiţi şi nerecunăscători din pricina cărora a fost jerfit Fiul său? Cu ce pedepse va trebui să pedepsească pe aceia pentru care şi-a dat fiul, iar ei au dispreţuit jerfa dragostei şi l-au omorât?
Din acestă istorioară, oricine ar putea bănui că aici e vorba de Tatăl ceresc, Împăratul Slavei şi de Fiul Său care a luat asupra Sa toate neputinţele noasre şi, plin de dragoste şi milă, a venit la noi, răzvrătiţii, înrăiţii şi păcătoşii ca să ne aducă la Tatăl. Dragostea Fiului lui Dumnezeu este fără margini, căci lumea răzvrătrită şi răutăcioasă L-a omorît , răstignindu-L pe Cruce. El însă nu se depărtează de noi, nu ne-a lepădat, ci arată aceeaşi dragoste mereu, pînă la sfîrţitul veacurilor.
Aţi auzit de cîte daruri ne învredniceşte, prin Taina Sf. Împărtăşanii, atunci cînd El este prezent în fiecare duminică şi sărbătoare la Sf Liturghie. De aceea, cei care nu vin duminica la biserică, la Sf. Liturghie, sunt consideraţi nesupuşi, neascultători, dispreţuitori ai Jertfei şi se lipesc de toate acele daruri binecuvîntatte şi, astfel, viaţa lor este în pericol.
Trăirea acestor oameni va fi numai în întuneric, în necazuri şi supărări şi se vor lipsi de tot binele sufletesc şi trupesc. Acelora care nu iau parte la Sf.Liturghie nu le sunt primite nici celelalte slujbe şi rugăciuni pe care le fac, fie în biserică, fie acasă.
La începutul creştinismului, creştini care îndrăzneau să lipsească duminica de la slujbă, erau daţi afară din biserică sau puşi la canon aspru, ca sa fie iarăşi primiţi. De la această nepăsare şi neascultare, la chemarea lui Dumnezeu, mari nenorociri se abat pe capul oamenilor, chiar aici în lumea aceasta.
Iată de ce multora nu le merge bine, n-au spor în casă, n-au căsătorie fericită, iar alţii chiar nu ajung la la căsătorie şi astfel ruinează familia, iar ei se distrug sufleteşte şi trupeşte văzînd cu ochii. Bolile încolţesc, căci Dumnezeu se depărtează de ei. Prin urmare, trebuie să ne înfricoşăm şi mai mult şi să înţelegem că astfel de suflete, care nesocotesc chemarea la biserică, atunci când vor trece în viaţa cea de dincolo, cu siguranţă nu vor gusta din fericirea veşnică, din frumuseţea Domnului şi din toate bunătăţile cele cereşti.
Aţi auzit pe stăpânul acelei, case care a făcut cina, cum a zis:-„Nici unul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea” .Este greu pentru cei ce mor neîmpărtăşiţi şi nu-şi asigură mîntuirea, fiindcă aceştia pleacă fără merinde în veşnicie. Cei care nu respectă ziua Domnului şi nu vin la biserică dau dovadă că sunt nişte răzvrătiţi împotriva lui Dumnezeu. Aceştia vor avea parte de mari pedepse, şi în lumea aceasta, dar mai ales în cea viitoare.
Trebuie să ţinem seama că, aşa cum reiese din Sf. Evanghelie de astăzi, venirea la cina Domnului este obligatorie, căci vedem cum spune Domnul despre cei ce n-au venit, că nu vor gusta din cina cea cerească. Iată de ce diavolul se luptă pe toate căile posibile ca să-l împiedice pe om să nu mai ajungă la cina Domnului, aşa cum de altfel vedem şi în minunata pildă din Evanghelia de asăzi.
De ce, oare, credeţi că s-a mîniat stăpînul pe cei poftiţi? Oare, pentru că s-au dus să-şi vândă ogorul sau să-şi încerce boii, ori pentru că s-au însurat? Nu pentru aceasta s-a mîniat stăpânul, ci pentru faptul că s-au dus tocmai în ziua când trebuia să vină la cină. Atunci s-au gasit să-şi facă treburile pămînteşti, tocmai când trebuia să se îngrijească de cele cereşti şi sufleteşti.
Tot aşa, vrednici de osândit sunt acei creştini care, din pricina grijilor pentru hrană şi îmbrăcăminte, nu au niciodată timp pentru suflet. Din constatările noastre, ca părinţi ai bisericii, observăm că mulţi creştini nu se spovedesc şi nu se împărtăşesc câte 4-5 ani la rînd. Întrebaţi fiind, aceştia răspund că n-au avut timp .
Aceşti creştini nu spun că n-au avut credinţă sau că s-au îndoit de foloasele şi puterea Sf.Taine, ori că au uitat pe Dumnezeu şi au lăsat sufletul în părăsire. Nimic din toate acestea! Ei spun scurt că n-au avut timp. Şi într-adevăr, s-au făcut robii trupului, hamalii îndeletnicirilor pămînteşti. Seara şi dimineaţa, cînd e timpul să facă puţină rugăciune, duhul cel rău � diavolul � îi opreşte spunîndu-le: „Nu e timp, grăbiţi-vă şi mergeţi la ale voastre!” La masă nu se roagă, nu-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru binele primit, fiindcă duhul necurat le şopteşte mereu: „Nu este timp!”
În schimb, cît de obosiţi sunt şi oricâte treburi ar avea, îşi fac timp pentru a citi reviste, ziare şi a sta ore întregi la palavrageală şi câte alte preocupări nefolositoare, fără să mai amintim de televizor, unde se iroseşte mult timp. Când vine ziua duminicii şi clopotele îi cheamă la închinare, ei amână, zicând că vor merge altă dată.
Celor care sînt hotărâţi totuşi să vină la biserică, nu se poate să nu le iasă diavolul inainte cu o ispită, ca să-i împiedice de a ajunge la Cina Domnului. Unora le trimite neamuri de departe, tocmai atunci, ca să-i reţină de a merge la biserică. Cei căsătoriţi se scuză, ca şi omul din Evangheliea de astăzi, care spunea, după cum am văzut, că s-a însurat şi de aceea nu poate veni.
Cei mai mulţi, tocmai în ziua chemării la cină se găsesc să-şi facă poftele, împiedicîndu-se unul pe altul ca să nu ajungă la biserică. Alţii vin de departe pe la oraş, cu gîndul să ia parte la slujbă, dar diavolul le iese înainte şi le aduce aminte că au de cumpărat cîte ceva şi astfel aleargă ei din magazin în magazin, până obosesc de nu-i mai ţin piceoarele. Ajung frânţi de oboseală la Sf. Biserică şi nu mai sunt în stare să se roage sau să asculte cu atenţie sfintele învăţături. Mai mult pe chiar, pe unii atât i-a alergat necuratul şi i-a tot dus, încît au scăpat şi sfânta slujbă şi ajung, la sfîrşit, după ce cina s-a mîncat, ospăţul s-a terminat iar ei nu s-au folosit cu nimic, pierzînd prilejul de mîntuire.
Aşa, o mare parte din oameni aleargă ca nişte hamali ai vieţii acesteia trupeşti, în goana nebună după placeri, ca să dobîndească fericirea veacului acestuia trecător. Aşa se trezesc mulţi pe patul morţii, înşelaţi de demonii iadului, care le apar în clipa sfârşitului şi le spun: „Ai noştri sunteţi, căci nouă ne-aţi slujit toată viaţa”. În zadar mai cheamă atunci preotul, când nu mai pot vorbi şi nu mai au nici timp să facă pocăinţă pentru păcatele săvârşite.
Dacă s-ar putea să întrebăm pe toţi nenorociţii ce se chinuiesc acum în focul iadului despre cauza osândirii, oare, ne-ar mai putea spune ei că n-au avut timp să vină la biserică şi să se pregătească? Nu cred că ar putea să ne spună aşa, ci cei mai mulţi ne-ar răspunde: „Am ajuns aici fiindcă am preţuit mai mult decât sufletul nostru ogoarele, vitele, serviciile, afacerile şi petrecerile, iar pentru suflet n-am vrut să facem nimic. Neglijarea sufletului nosru ne-a depărtat de Dumnezeu şi ne-a făcut să ne scufundăm în păcate”.
Scufundarea în păcate este cel mai mare izvor al necredinţei. Oare, de ce se împotrivesc oamenii şi nu vor să guste din binefacerile mîntuirii? Ce-i opreşte să se apropie de Dumnezeu, să vină la casa Lui, la masa Lui duhovnicească? Iată ce: obişnuinţa rea în viaţa pămîntească prin care şi-au stricat inimile cu totul şi trăiesc în întuneric.
Religia noastră creştinească nu-i o religie care să se învoiască cu slăbiciunile omeneşti şi cu păcatele. E aspră şi neînduplecată. La păgîni nu era aşa. La grecii vechi, orice păcat se putea săvârşi fără teamă, fiindcă orice patimă omenească îşi avea un reprezentant în cerul zeilor. Desfrâul avea zeul lui, beţia avea zeul ei, tâlharii îşi aveau patronii lor şi aşa mai departe.
La noi este cu totul altfel, căci Hristos Dumnezeul nostru nu doreşte înţelegere şi pace cu slăbiciunile şi patimile noastre, pe care le condamnă. Învăţătura lui Hristos osândeşte mândria, zgârcenia, lăcomia, desfrânarea, pizma, mânia şi toate păcatele, pentru că toate acestea spurcă sufletul şi trupul. De aceea, Domnul vrea să ne curăţim şi să nu le mai practicăm niciodată, devenind astfel curaţi sufleteşte şi trupeşte.
Noi suntem permanent în luptă cu păcatul şi nu-l putem birui fără Harul dumnezeiesc pe care-L primim de la masa cea bogată a lui Dumnezeu, din Sf. Taine şi din toate sfinţeniile din biserică. Zgîrciţii care se închină la avere, femeile care-şi înşeală bărbaţii, tinerii care se tăvălesc în noroiul desfrânărilor niciodată nu vor asculta glasul Evangheliei care îi îndeamnă la luptă împotriva patimilor. Cei mai mulţi ar vrea să fie şi cu Dumnezeu, dar şi cu păcatele.
Câte persoane nu vin la biserică, dar când aud că e vorba să se lepede de unele păcate, renunţă, fiindcă sunt aşa de legate de patimi, că li se pare ceva imposibil ca să se despartă. Spre exemplu, o tânără femeie nu poate să se despartă de un prieten cu care trăieşte de multă vreme, făcându-şi din el un zeu, un idol. Nu se pot lăsa unii de băutură şi tutun, de ghicit şi de multe rele care au prins rădăcini adînci în sufleteleşi trupurile lor. Ei nu înţeleg că locul acela al fericirii din raiul lui Dumnezeu este curat şi sfânt şi, de aceea, numai cei curaţi pot ajunge acolo.
Iată de ce ne cheamă Dumnezeu la masa lui bogată, la cină, ca să ne curăţim şi să ne sfinţim de aici de pe pămînt pentru fericirea raiului de sus. O mare parte însă dintre creştini înţeleg să trăiască la un loc cu toate păcatele şi nădăjduiesc ca, la sfîrşit, să găsească şi ei un loc într-un colţuleţ din grădina raiului.
Să nu ne înşelăm, că nimic spurcat şi ruginit nu va intra în Împărăţia cerului, aşa cum spune Sfînta Carte. În raiul lui Dumnezeu este peste tot aceeaşi sfinţenie, aceeaşi curăţenie şi lumină. Aceşti oameni aduc prin aceste păreri greşite o insultă lui Dumnezeu.
Aşa a păţit odată un misionar creştin care căuta să convertească pe un indian şi să-l aducă la religia noastră creştină. Dar, într-o zi, indianul zise misionarului:
– Dumneata îmi vorbeşti de un Dumnezeu care vede şi ştie totul, dar eu nu am nevoie de un astfel de Dumnezeu, care să cunoască şi să ştie tot ce fac eu. Mai lasă-mă în pace cu Dumnezeul dumitale, că mie îmi place viaţa aceasta, aşa cum este ea.
Cam aşa este şi lumea creştină de astăzi. Aşa au ajuns mulţi să spună, dar să ştiţi că nu a fost aşa. Acum lumea este rătăcită, înrăită şi pierdută, dar adevăratele oi ale casei lui Israel n-au fost aşa. Lumea creştină de astăzi este scufundată în patimi şi păcate şi multora nu le mai convine religia aceasta, care mustră păcatul şi luptă împotriva plăcerilor.
Creştinilor noştri ortodocşi le convine mai mult să stea în cârciumă şi în fum de ţigară, decît în biserică şi în mirosul de tămîie. De aceea, mulţi ar dori ca nici să nu existe Dumnezeu, care să-i tragă odată la răspundere şi să-i pedepsească pentru faptele lor rele.
Ideea aceasta că nu există Dumnezeu este scornită de cei mai nelegiuţi şi păcătoşi oameni: de criminali, hoţi şi desfrînaţi, de beţivi şi mincinoşi. Fără îndoială, că în inimile unor astfel de oameni Dumnezeu nu există şi nu locuieşte, pentru că acolo a pus stăpînire duhul cel rău. Cei care au voit să-L cunoască pe Dumnezeu au putut să-L simtă şi să-L slăvească prin credinţă.
Dar, unde L-au simţit creştinii pe Dumnezeu? În desfăşurarea vieţii pămînteşti, în mulţumirea conştiinţei lor, în trăirea fericită a păzirii poruncilor, în mijlocul naturii strălucitoare, în lumina soarelui şi în cîntecul păsărilor, în murmurul izvoarelor şi în culorile florilor, în dulceaţa fructelor şi în tot în ce a creat Milostivul şi Bunul Dumnezeu.
Cei necredincioşi fac parte din tabăra celor nătângi, care n-au voie să vină la cina Domnului. Aceştia sînt vrednici de plâns şi de dispreţuit. Sînt nişte bieţi nenorociţi, rătăciţi printr-o tristă pustietate, nişte flori rupte de furtună de pe ramura vie a Bisericii şi căzuţi din dreapta credinţă în prăpastia deznădăjduirii şi a pieirii sufleteşti. Aşa sunt toţi sectanţii.
Toţi cei care nu vor să înţeleagă chemarea de la Cina Domnului din Sfânta Biserică se lipsesc de cina cea cerească şi nu se vor mîntui. Pot ei să facă toate faptele bune, pot să nu zică vorbe rele, tot la iad se duc, fiindcă au dispreţuit Cina Domnului, Biserica, cu toate tainele ei. Cei ce au fost chemaţi mai întâi de pe pămînt, de Dumnezeu, sunt preoţii şi cărturarii poporului evreu, care nu s-au supus chemării Domnului şi nu au vrut să vină la masa mîntuirii cereşti, pe care atât de bogat o pregătise Dumnezeu la început prin sfinţii prooroci.
Ceilalţi care au fost chemaţi de pe străzi şi din uliţi: săracii, betegii şi ologii, sunt tot evreii poporul cel de jos pe care l-a hrănit Dumnezeu în pustie şi l-a tămăduit. Poporul acela vindecat de Fiul lui Dumnezeu L-a cunoscut pe Acesta, dar era orbit de făţărnicia fariseilor şi cărturarilor care-l oprea să meargă după El. Poporul acesta era ologit trupeşte şi sufleteşte.
Totuşi au venit şi din sânul acestui popor au şezut la masă şi sunt mîntuiţi acum, fiind în ceruri cu Domnul, căci poporul cel de jos a cunoscut că Iisus este Fiul lui Dumnezeu şi L-a mărturisit înaintea împăraţilor păgâni şi mulţi au murit martiri pentru credinţa şi dragostea lor. A mai trimis apoi stăpînul, încă o dată, pe robul său, spunîndu-i să iasă la drum şi să silească pe toţi să intre, aşa încât casa să fie plină.
Această poruncă dumnezeiască este îndreptată către celelalte popoare păgâne care se închinau la idoli şi erau împresurate de păcate. Expresia ,,să-i silească să intre” nu înseamnă ca să-i forţeze cu sabia, aşa cum au făcut turcii omorând mii de oameni şi distrugîndu-i în multe chipuri, ca să treacă la religia lor. Domnul Hristos vrea ca noi să venim din dragoste la El, să venim din convingere; de aceea, spune robului: „Sileşte-i”, adică convinge-i, arată-le pentru ce-i chemi şi cât de bine îi aşteaptă la masa Mea în Împărăţia Mea.
Domnul Hristos nu obligă pe nimeni, de aceea zice: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, sa-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie!” Creştinul adevărat trebuie să înţeleagă că Dumnezeu zice să ne lepădăm de toate patimile şi păcatele, pentru că acestea sunt piedicile care ne opresc să ajungem la masa sfinţeniei, aici pe pămînt, şi la cina cea cerească, în raiul desfătării. Trebuie să ne lepădăm de toţi idolii moderni ai veacului de pe urmă. Să nu ne robească nimic şi să nu ne mai închinăm timpul şi viaţa nici unui idol. Nimic să nu ne stăpînească şi să fim gata în orice vreme de a ne lepăda de toate pentru slava lui Dumnezeu.
Mult sânge creştinesc s-a vărsat pentru stârpirea idolatriei. Astăzi însă demonii au devenit mai diplomaţi în lupta lor, căci au născocit alt fel de idoli, aşa încât omul creştin, de multe ori, nici nu bănuieşte când îşi închină viaţa unui idol modern. Pe măsură ce veţi cunoaşte credinţa, veţi cunoaşte şi astfel de idoli periculoşi, iar unii poate i-aţi şi cunoscut.
Îmi amintesc de o veche istorioară, cum, un misionar creştin adusese la credinţă pe un păgîn, care se închina la idoli. Acesta nu vrea, însă cu nici un chip, să spargă un idol la care se închinase toată viaţa şi la care ţinea în mod deosebit. Bietul creştin misionar îl sfătuia să spargă idolul şi îi zicea:
– Iubitul meu, sparge acest dumnezeu mincinos şi să nu-ţi pară rău, că Dumnezeu îţi va da o mare bucurie, şi ai să fii fericit atât în lumea aceasta cât şi în cealaltă.
Într-o zi păgînul s-a hotărît să spargă idolul. A luat toporul şi l-a lovit cu putere, dar, ce să-i vadă ochii?! Idolul acela era plin cu bani de aur. Strămoşii lui ascunseseră, pe timpuri, în el o comoară şi, astfel, nimicirea lui aduse un trai fericit bietului păgîn, care era sărac. S-a întărit şi mai mult în credinţă, s-a botezat şi a început să facă fapte bune, devenind un bun creştin, avâînd mulţumire sufletească şi câştigând împărăţia cerului.
Iată, frate creştine, ia aminte, poate şi tu ai un idol la care ţii mult şi te închini lui de multă vreme; un idol de plăceri, de patimi rele şi îţi închipui că nu poţi trăi fără acest idol la care te-ai închinat o viaţă întreagă. Poate iubeşti patima beţiei, de unde pleacă toate relele. Sparge idolul acesta, frate, sparge-l, că vei găsi Împărăţia lui Dumnezeu.
Poate te stăpîneşte patima desfrânării, şi ai o prietenă de care nu te desparţi şi nici nu te cununi cu ea. Sparge legătura dintre idolul acesta şi tine, frate creştine, pînă nu e prea tîrziu. Poate te înşeală patima luxului, a fumatului, a jocului de cărţi şi hulelor. Sparge aceşti idolişi şi ascultă chemarea Domnului, pe care o face prin slujitorii Săi şi hotărăşte-te a veni la masa lui Dumnezeu, căci încă te mai cheamă.
Roagă pe Dumnezeu să îţi dea putere ca să învingi păcatul care îţi stăpâneşte sufletul şi trupul. Atunci ai să găseşti, frate creştine, o comoară de bucurii, chiar şi în lumea aceasta vremelnică şi vei plînge de bucurie pentru că ai găsit Împărăţia cerului.Vei fi un ales şi un plăcut al Domnului Dumnezeu, care te va primi cu bucurie la ospăţul cel minunat, în Împărăţia Lui cea cerească. Acolo este ţinta noastră a creştinilor şi acolo trebuie să meargă sufletele noastre.
Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvîntul lui Dumnezeu Celui viu! Luminează Tu mintea noastră, ca să înţelegem că numai Tu eşti Cel ce ai pregătit atâtea bunătăţi pentru sufletele şi trupurile noastre. Fă-ne să fim gata oricând a asculta chemările Tale şi să venim cu dragoste la Cina Ta cea bogată ca să fim şi noi printre aleşii Tăi şi să cinăm cu Tine în Împărăţia cerească în veci. Amin.
Pr. Visarion Iugulescu
