Predică la Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Iubiți credincioși.

Biserica Mântuitorului nostru Iisus Hristos este o Maică primitoare, care știe să adune la un loc, în visteria ei cea cerească, adevăruri adânci și vindecătoare pentru sufletele noastre. În această sfântă zi, Părinții cei de Dumnezeu purtători au rânduit să împletim două mari înțelesuri evanghelice, două izvoare de har care curg din aceeași milostivire dumnezeiască: taina purtării Sfintei Cruci și taina neprețuită a iertării fraților noștri.

Dacă privim cu luare-aminte la Sfânta Evanghelie care s-a citit astăzi, auzim mai întâi chemarea plină de delicatețe a Mântuitorului: „Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Câtă dulceață și câtă sfântă libertate se ascund în aceste cuvinte! Dumnezeul Cerului și al pământului nu silește pe nimeni. El nu coboară în viața noastră cu asprime, nu ne obligă și nu adaugă poveri strivitoare pe umerii noștri obosiți. Ziditorul nostru bate cu blândețe la ușa inimii și spune: „Oricine voiește…”. Aceasta este măreția dragostei Sale: El ne vrea liberi, ne vrea fii, iar nu robi împovărați de frica pedepsei.

Dar ce înseamnă, iubiților, să ne luăm crucea și să urcăm după Hristos? Unde se vădește mai curat și mai adevărat această lepădare de sine dacă nu în taina iertării? Căci iată, Evanghelia Pildei datornicului nemilostiv vine să arunce o lumină lină asupra întrebării noastre. Acolo vedem un împărat care se socotește cu slugile sale și găsește pe cineva care îi datora suma uriașă de 10.000 de talanți. În lumea veche, un singur talant însemna o avere pe care un om obișnuit nu o putea strânge într-o viață întreagă de muncă. Zece mii de talanți reprezenta o datorie nemăsurată, o sumă imposibil de înapoiat prin mijloace omenești.

Această datorie uriașă nu este altceva decât noianul cel fără de sfârșit al păcatelor noastre, al greșelilor, al gândurilor rele, al neatenției și al depărtării noastre de Dumnezeu. În fața acestei datorii, omul din pildă nu avea nicio scăpare; urma să fie vândut el, femeia lui, copiii lui și tot ce avea. Însă, când sluga a căzut la pământ și s-a rugat cu smerenie: „Doamne, mai îngăduiește-mă și-ți voi plăti ție tot!”, Stăpânului I s-a făcut milă de el. Nu doar că l-a îngăduit, ci i-a dăruit totul: i-a șters datoria întreagă, dintr-o singură mișcare a inimii Sale pline de compasiune.

Iar această milostivire infinită a Stăpânului nu s-a lucrat undeva în chip abstract, ci s-a plinit cu adevărat pe Lemnul Sfintei și de Viață Făcătoarei Cruci. Atunci când Hristos Domnul S-a lăsat răstignit pe Golgota, când piroanele cele de fier Îi străpungeau mâinile și picioarele, iar din sfântul Său Trup picura Sângele Răscumpărării, El a șters zapisul păcatelor noastre. De pe înălțimea Crucii, în mijlocul durerilor celor mai cumplite, Mântuitorul n-a rostit cuvinte de osândă, n-a chemat legiuni de îngeri să Se răzbune, ci S-a rugat din adâncul dragostei Sale dumnezeiești: „Tată, iartă-le lor, că nu știu ce fac!”.

Crucea devine astfel altarul cel neclintit al Iertării. Pe Cruce, Hristos a plătit datoria celor 10.000 de talanți ai întregii omeniri. De aceea, Lemnul Crucii nu este doar un semn al suferinței, ci este semnul biruinței dragostei asupra eului nostru egoist, este îmbrățișarea Părintelui ceresc care cuprinde întreaga lume.

Taina Smereniei, a Lepădării de Sine și a Iertării

Iubiți credincioși, adeseori ne închipuim că a purta crucea înseamnă doar să îndurăm o boală trupească, un necaz mare sau o pierdere dureroasă. Fără îndoială, și acestea sunt cruci pe care trebuie să le purtăm cu răbdare. Însă cea mai adâncă, cea mai de fiecare zi și cea mai sfântă cruce pe care suntem chemați să o purtăm este crucea de a ierta pe cel ce ne-a greșit.

Ce înseamnă, de fapt, să te lepezi de tine însuți? Înseamnă să te lepezi de mândria ta, să renunți la dorința amară de a avea mereu dreptate, să pui capăt socotelilor aspre pe care le faci celor din jur. În pilda evanghelică, slujitorul căruia i se iertase datoria uriașă de 10.000 de talanți iese din fața stăpânului și întâlnește pe un alt slujitor, un frate de-al său, care îi datora o sumă neînsemnată: 100 de dinari. O datorie mică, o greșeală trecătoare. Și totuși, cel iertat își prinde fratele de gât, îl sugrumă și îi strigă cu asprime: „Plătește-mi ce ești dator!”.

Cât de des, vai, ne asemănăm noi cu acest slujitor nemilostiv! Dumnezeu ne iartă în fiecare zi, la fiecare Sfântă Spovedanie, un munte de greșeli. Ne iartă gândurile necurate, vorbele de hula, lipsa de dragoste, uitarea de Dumnezeu și judecarea aproapelui. Ne iartă datoria celor 10.000 de talanți. Iar noi, când ieșim din biserică sau din casa noastră, ne întâlnim cu fratele nostru care ne-a greșit cu o vorbă nesăbuită, cu o privire mai rece, cu o nedreptățire mică sau cu o lipsă de atenție — adică cu cei 100 de dinari. Și în loc să ne aducem aminte de mila Domnului, ne împietrim inima, prindem pe fratele nostru de gât cu judecata noastră și îi cerem socoteală până la ultimul bănuț.

A ține minte răul și a refuza să ierți înseamnă a fugi de Cruce. Înseamnă să spui Mântuitorului: „Doamne, Tu ai murit pe Cruce pentru mine și mi-ai iertat totul, dar eu nu vreau să ierți pe fratele meu. Eu vreau să-mi fac dreptate!”. Când facem așa, ne căutăm dreptatea acestei lumi, dar ne pierdem sufletul, amintindu-ne de întrebarea cutremurătoare a Domnului: „Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă își pierde sufletul?” (Marcu 8, 36).

Când refuzăm să iertăm, purtăm în suflet o piatră grea care ne apasă și ne întunecă viața. Ne-iertarea este o otravă pe care o bem singuri, nădăjduind că va face rău altuia. Amărăciunea, pizma și dorința de răzbunare usucă inima și alungă din ea harul Duhului Sfânt. Dimpotrivă, atunci când omul pleacă fruntea cu smerenie și spune din adâncul sufletului: „Doamne, mă doare ce mi s-a făcut, dar pentru dragostea Ta și pentru Sfântă Crucea Ta, îl iert pe fratele meu!”, în acea clipă se petrece o minune duhovnicească. Lemnul cel amar al încercării noastre se transformă pe loc în dulceață, iar pacea lui Hristos, care covârșește orice minte, coboară și odihnește sufletul.

Pilde și Mărturii din Sfinții Părinți

Sfinții Părinți ai Bisericii noastre nu au vorbit despre iertare din cărți sau din teorie, ci au trăit-o cu prețul vieții lor, făcându-se adevărate icoane ale lui Hristos Răstignit. Ei au înțeles că cel ce ne greșește nu este un vrăjmaș de care trebuie să ne apărăm, ci este un om aflat în neputință, un suflet bolnav și, mai presus de toate, un trimis al lui Dumnezeu care ne dă prilejul să ne curățim sufletul și să ne apropiem de Rai.

Iată ce ne povestește istoria duhovnicească despre viața minunată a Sfântului Dionisie din Zakynthos, un mare ierarh al Bisericii noastre. Sfântul trăia în mănăstirea sa într-o liniște adâncă, dăruit cu totul rugăciunii. Într-o noapte furtunoasă, cineva a bătut cu deznădejde la ușa chiliei sale. Era un bărbat tânăr, tremurând de frică, cu mâinile pline de sânge și cu hhainele sfâșiate, care căuta un loc unde să se ascundă de ostașii care îl urmăreau.

Sfântul Dionisie l-a primit cu blândețe, l-a așezat pe scaun și l-a întrebat cu părintească grijă: „Fiule, ce ai făcut de ești atât de înfricoșat?”. Iar tânărul, plângând cu hohote, i-a mărturisit: „Părinte, am ucis un om! L-am ucis pe fratele episcopului Dionisie, pentru o neînțelegere și o ură oarbă, iar acum oamenii legii sunt pe urmele mele!”.

Gândiți-vă, iubiții mei, ce va fi fost în inima Sfântului în acea clipă! Omul care stătea în fața lui și îi cerea ajutorul era chiar ucigașul propriului său frate de sânge. Sângele fratelui său era încă proaspăt pe mâinile acelui om. Omul vechi din noi ar fi strigat după răzbunare, ar fi chemat ostașii și l-ar fi dat pe ucigaș la moarte. Dar Sfântul Dionisie își purta crucea cu smerenie și privise toată viața spre Hristos Răstignit.

Cu lacrimi în ochi, Sfântul nu s-a mâniat, ci s-a plecat asupra acelui ucigaș, l-a îmbrățișat și i-a zis: „Fiule, eu sunt fratele celui pe care l-ai ucis. Dar pentru ca Hristos să mă ierte pe mine, te iert și eu din toată inima mea!”. L-a hrănit pe acel om, l-a ascuns de prigonitori, i-a dat bani de drum și l-a ajutat să scape peste mare, îndemnându-l să se pocăiască pentru tot restul vieții sale. Prin această iertare necondiționată, Sfântul Dionisie a purtat crucea până la capăt și a înviat sufletul unui ucigaș, transformându-l într-un om al pocăinței.

Asemenea, în Patericul Egiptean citim despre un bătrân îmbunătățit care trăia în pustie. Un alt frate a venit la el și i-a spus cu amărăciune: „Avvă, fratele meu m-a nedreptățit groaznic și m-a vorbit de rău în fața tuturor. Nu pot să-l iert! Vreau să mă duc să-i cer socoteală și să-i spun tot ce merită!”. Bătrânul l-a privit cu blândețe și i-a zis: „Frate, hai mai întâi să ne rugăm puțin împreună!”. S-au pus amândoi în genunchi, iar bătrânul a început să rostească rugăciunea „Tatăl nostru”. Când a ajuns la cuvintele: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”, bătrânul s-a oprit și a spus cu voce tare: „Și să nu ne ierți nouă greșelile noastre, Doamne, pentru că nici noi nu iertăm greșiților noștri!”.

Auzind acestea, fratele s-a înfricoșat, a căzut cu fața la pământ și a plâns cu amar, zicând: „Avvă, iartă-mă! Din această clipă îl iert pe fratele meu din toată inima!”. Bătrânul i-a arătat astfel că atunci când refuzăm să iertăm, rugăciunea noastră devine o osândă pentru noi înșine.

Sfinții Părinți ne învață că cea mai mare armă împotriva diavolului nu sunt nevoințele cele mari, nici posturile cele aspre dacă sunt făcute cu mândrie, ci smerenia care iartă toate. Diavolul poate posti, căci el nu mănâncă niciodată; diavolul poate priveghea, căci el nu doarme niciodată. Dar diavolul nu poate ierta și nu se poate smeri niciodată. De aceea, când noi iertăm din inimă, devenim de neatins pentru vrăjmașul sufletelor noastre.

Îndrumări și Povețe Duhovnicești

Iubiți credincioși, cuvântul Evangheliei de astăzi nu trebuie să rămână doar o frumoasă învățătură pe care o ascultăm duminica în biserică și apoi o uităm la ieșire. El trebuie să devină pâine pentru viața noastră de zi cu zi, hrană duhovnicească în casele și în familiile noastre. De aceea, vă pun la inimă câteva sfaturi simple, părintești și pline de blândețe, pe care să le purtați ca pe o călăuză:

1. Începeți iertarea din casa dumneavoastră Cea mai grea și mai frumoasă mănăstire este propria noastră familie. Acolo ne întâlnim cel mai des cu neputințele celor dragi. Când soțul, soția, copiii sau părinții vă spun o vorbă mai grea, când vă simțiți obosiți sau nedreptățiți, nu lăsați mânia să apună peste ziua voastră. Nu adunați cei 100 de dinari ai greșelilor casnice. Tăceți cu blândețe, rugați-vă în taină și faceți primul pas spre împăcare. A cere iertare nu este un semn de slăbiciune, ci este cea mai înaltă dovadă de putere duhovnicească și de lepădare de sine.
2. Fiți atenți la modul în care vă faceți Sfânta Cruce Când vă închinați, nu faceți semnul Sfintei Cruci în grabă sau din simplă obișnuință formală. Aduceți-vă aminte că pe această Cruce, Hristos a iertat lumea. Când duceți degetele la frunte, la pântece și la umeri, rostiți în gând: „Doamne, prin Sfântă Crucea Ta, curățăște inima mea de toată ura și de toată ținerea minte a răului!”.
3. Creați o pravilă a rugăciunii pentru cei ce vă întristează Dacă simțiți că inima vă este rănită și vă este greu să iertați pe cineva care v-a făcut un rău mare, nu vă luptați singuri cu gândurile. Puneți-vă în genunchi la icoană, priviți spre Hristos Răstignit și rostiți cu stăruință această scurtă rugăciune:„Doamne Iisuse Hristoase, pentru Sfântă Crucea Ta și pentru nespusa Ta milostivire, iartă-l pe fratele meu (numele) care m-a întristat. Binecuvântează-i viața, dă-i pace și sănătate, iar pentru rugăciunile lui, miluiește-mă și pe mine, păcătosul!” La început, inima va fi poate rece și împietrită. Dar rostiți aceste cuvinte cu stăruință. Treptat, rugăciunea va topi gheața din suflet, iar Dumnezeu va trimite acolo o pace dulce și negrăită.
4. Aduceți-vă aminte de Taina Sfintei Spovedanii Ori de câte ori vă vine greu să iertați pe cineva, aduceți-vă aminte de clipa în care ați stat în genunchi sub epitrahilul preotului. Aduceți-vă aminte cum ați mărturisit păcat după păcat și cum Dumnezeu, prin gura duhovnicului, nu vă amintea greșelile, nu vă certa și nu vă cerea socoteală, ci vă dezlega de toate, dăruindu-vă o foaie curată pentru suflet. Cum am putea noi, care am primit o asemenea milostivire, să rămânem împietriți față de fratele nostru?

Iubiții mei fiii duhovnicești,

Calea creștină nu este o cale a judecății, ci este calea Iubirii Răstignite. Nimeni nu a intrat în Rai pentru că a avut dreptate în această lume, dar mulți au intrat în Rai pentru că au știut să ierte și să se smerească.

Să rugăm pe Milostivul Dumnezeu, Cel ce a răbdat Crucea și moartea pentru mântuirea noastră, să ne dăruiască o inimă moale, o inimă smerită și iubitoare, capabilă să ierte toate și să îmbrățișeze pe toți frații noștri. Să purtăm crucea iertării cu bucurie în fiecare zi, fiind încredințați că la capătul acestei căi nu ne așteaptă întunericul, ci lumina neînserată a Învierii și îmbrățișarea cea părintească a lui Dumnezeu.

Să pășiți pe calea acestei săptămâni îmbrăcați în hainele smereniei, ale păcii și ale dragostei de frați.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos, și dragostea lui Dumnezeu Tatăl, și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!

Amin.