Odată, după o noapte întreagă de rugăciune, un om bun a venit la Cuviosul Martirie, în pustie, și i-a adus de mâncare. Martirie a primit totul cu recunoștință și L-a slăvit pe Dumnezeu, Cel ce dă hrană celor flămânzi.
Apoi s-a așezat la masă și, deodată, a început să se mustre — nu pe oaspete, nici ceea ce era în jur, ci pe sine însuși: „Nevrednic ești tu, ticăloase, pentru lenevia ta, chiar și să mănânci pâine ori să bei apă, cu atât mai puțin să te înfrupți din cele aduse de departe”. S-a rugat cu lacrimi, a rostit „Tatăl nostru” și a mâncat doar pâine cu apă, și din acestea câte puțin.
Nu le cerea altora aceeași asprime. Le mulțumea oamenilor care îi aduceau hrană și se ruga pentru ei. Toată judecata sa aspră o păstra pentru sine.
De obicei, se întâmplă invers: nouă ne iertăm totul, iar celorlalți le căutăm nod în papură. El trăia altfel și poate că tocmai în aceasta stătea întreaga lui sfințenie.
Ne este mai ușor să fim îngăduitori cu ceilalți decât cu noi înși-ne? Dacă ne este greu să ne abținem de la judecarea aproapelui, putem cere ajutorul celui care a învățat aceasta întreaga viață…
