Răbdarea este piatră neclintită în faţa vânturilor şi a valurilor vieţii
Zis-a Domnul: «Cel ce va răbda pînă la sfîrşit acela se va mântui» (Matei XXIV, I3). Iar răbdarea este îmbinarea tuturor virtutilor. Căci nici una dintre virtuţi nu stă fără ea. Deoarece «tot cel ce se întoarce înapoi nu este vrednic de împărăţia cerurilor» (Luca IX, 62). Chiar dacă i se pare cuiva că se împărtăşeşte de toate virtutile, dacă nu va răbda pînă la sfîrşit şi nu se va izbăvi de cursele diavolului nu este vrednic să ajungă în Împărăţia cerurilor. Fiindcă şi cei ce au luat arvuna au nevoie de răbdare ca să primească răsplată desăvîrşită în veacul viitor.În toată ştiinţa şi cunoştinţa este nevoie de răbdare. Şi pe drept cuvînt. Pentru că nici lucrurile cele sensibile nu se fac fără răbdare, iar dacă i s-a făcut cuiva vreunul dintre ele, are nevoie de răbdare ca să-i rămînă ceea ce i s-a făcut. Şi, simplu grăind, tot lucrul înainte de a se face, prin ce se face şi o dată făcut, prin răbdare rămîne şi fără de ea nu stă, nici nu se desăvîrşeşte. Pentru că dacă este bun, răbdarea îl prilejuieşte şi îl păzeşte; iar dacă este rău, răbdarea dă usurare şi tărie de suflet, şi nu lasă pe cel ispitit să fie strîmtorat de descurajare, care este arvuna gheenei.
Răbdarea are puterea să omoare deznădejdea, care omoară sufletul. Ea învaţă sufletul să se mîngîie şi să nu slăbească de mulţimea războaielor şi a necazurilor. Pe ea neavînd-o, Iuda a găsit moartea cea îndoită ca un lipsit de experienta războiului. Pe ea avînd-o, fruntaşul Petru, deşi a căzut, dar ca un cercat în război a biruit pe diavolul care-l doborîse. Pe ea aflînd-o, monahul acela care a căzut în curvie a biruit pe cel ce l-a biruit, nesupunîndu-se gîndului deznădejdii care-l împingea să părăsească chilia şi pustiul, ci cu răbdare zicînd către ginduri: n-am păcătuit şi iarăşi zic Vouă, n-am păcătuit.
O dumnezeiască întelepciune şi răbdare a viteazului bărbat! Această fericită virtute l-a desăvîrşit pe Iov şi toate bunătăţile lui cele dintîi. Căci numai putin dacă ar fi slăbit în ea, dreptul ar fi pierdut toate cele dintîi. Dar cel ce cunoştea răbdarea lui a îngăduit bătaia spre desăvîrşirea lui şi spre folosul multora.
Deci cel ce-şi cunoaşte interesul se nevoieşte întîi de toate să o aibă pe aceasta. Căci zice marele Vasile: «Să nu porti război deodată cu toate patimile că, poate, slăbind, te vei intoarce la cele dinapoi şi nu te vei afla pregătit pentru Impărăţia cerurilor. Ci luptă-te cu fiecare din patimi, pe rînd, începînd de la răbdarea celor ce vin asupră-ţi». Şi pe drept cuvînt. Căci, dacă nu o are cineva pe aceasta, niciodată nu va putea sta la războiul cel văzut, ci îşi va pricinui sieşi şi altora fuga şi pierzarea prin slăbire, după cuvîntul care l-a spus Durrmezeu lui Moise: «Fricosul să nu iasă la război» (Deut. XX, 8) şi celelalte. Dar în războiul văzut poate să rămînă cineva acasă şi să nu iasă la război. Prin aceasta pierde darurile şi cununile, rămînînd poate numai cu sărăcia şi cu necinstea. Dar în războiul nevăzut nu se poate afla un singur loc unde să nu fie război, chiar dacă ar străbate cineva toată creaţia. Şi oriunde ar merge află război. În pustie, fiare şi draci, şi celelalte greutăţi, şi spairne; în linişte, draci şi ispite; în mijlocul oamenilor, draci şi oameni care ispitesc. Nu se află loc fără supărare.
De aceea, fără răbdare nu poate avea odihnă. Iar aceasta vine din frică şi credinţă, şi începe de la înţelepciune. Cel cu dreaptă judecată cântăreşte lucrurile în minte şi aflându-le strîmte, cum a zis Suzana, alege pe cele mai bune, ca aceea. Căci a zis această fericită către Dumnezeu: «Toate îmi sînt strîmte. De voi face voia bătrînilor nelegiuiţi, s-a pierdut sufletul meu prin preacurvie; iar de nu voi asculta de ei, mă vor învinovăţi de preacurvie şi, ca judecători ai poporului, mă vor osîndi la moarte. Ci mai bine îrni este să alerg la Cel atotputernic, chiar dacă-mi stă înainte moartea» (Istoria Susanei XX, 23). O, întelepciune a fericitei acesteia! Iudecînd aşa, nu a înşelat-o nãdejdea. Ci, după ce s-a adunat poporul şi au sezut judecătorii nelegiuiţi ca să o învinovăţească pe ea şi să o osîndeascã la moarte ca pe o adulteră pe cea nevinovată, îndată Daniil, de doisprezece ani fiind, s-a arătat proroc de la Dumnezeu şi a izbăvit-o pe ea de la moarte, întorcînd moartea peste bătrînii nelegiuiţi, ce voiau să o judece pe ea.
Prin aceasta a arătat Durnnezeu că aproape este de cei ce vor să rabde pentru El încercarea şi să nu părăsească virtutea cu nepăsare, de frica durerii, ci să preţuiască mai mult Legea lui Dumnezeu prin răbdarea celor ce vin asupră-le, veselindu-se cu nădejdea mîntuirii. Şi cu drept cuvînt. Căci dacă stau înainte două primejdii, una vremelnică, iar alta veşnică, oare nu e bine să fie aleasă cea dintîi? De aceea zice Sfîntul Isaac: „Mai bine este a răbda primejdiile pentru dragostea lui Dumnezeu şi a alerga la El cu nădejdea vieţii vesnice, decît a cădea cineva de la Dumnezeu în mîinile diavolului de frica încercărilor şi a se duce împreună cu acela la munci”. De aceea, bine este dacă se bucură cineva, asemenea sfinţilor, în încercări, ca un iubitor de Durnnezeu. Iar de nu sîntem ca aceştia, să alegem ce e mai uşor pentru sila care ne stă în faţă? Fiindcă ne stă în faţă necesitatea sau să ne primejduim aici trupeşte şi să împărătim cu Hristos duhovniceşte în veacul de acum prin nepătimire şi în cel viitor sau să cădem de frica încercărilor, cum s-a zis, şi să mergem la munca veşnică.
Să ne izbăvească Durnnezeu de această muncă prin răbdarea celor neplăcute. Căci răbdarea este piatră neclintită în fata vînturilor şi a valurilor vieţii, şi cel ce o are pe ea nu slăbeşte, şi nu se întoarce înapoi în vremea revărsării lor. Iar aflând usurare şi bucurie nu e furat de părerea de sine, ci e la fel pururea, la vreme bună şi în greutăţi. De aceea, rămîne nerănit în cursele vrãjmaşului. În vreme de furtună rabdă cu bucurie aşteptîncl sfîrşitul, iar cînd se face vreme bună aşteaptă ispita, pînă la cea din urmă suflare, asemenea marelui Antonie. Căci unul ca acesta cunoaşte că nu este în viaţa aceasta ceva care să nu se schimbe, ci toate trec. De aceea, nu-şi face nicio grijă pentru vreuna din acestea, ci le lasă pe toate lui Dumnezeu, căci are El grijă de noi. Lui se cuvine toată slava, cinstea si stăpînirea, în veci. Amin.
(Sfântul Petru Damaschin – Filocalia volumul 5, pag.184)
ortodoxiatinerilor.ro
