Paradoxul spălării picioarelor în Joia Mare

La vechii evrei, contemporani cu Mântuitorul Iisus Hristos, exista un obicei în care gazda oferea musafirilor veniţi de la drum lung şi obositor prin pustiul Ţării Sfinte apă caldă pentru spălarea picioarelor de praf şi alinarea durerilor sau a rănilor provocate de o aşa călătorie anevoioasă. Primii creştini au preluat obiceiul spălării picioarelor pelerinilor, act prin care se adânceşte smerenia. Ritualul se practică şi astăzi, mai ales în mănăstiri, ca un gest de reînnoire a ceea ce a făcut Mântuitorul înainte de Cina cea de Taină.
Această spălare a devenit o cinstire şi o apreciere pentru cel primit ca oaspete şi amintea de primirea pe care a făcut-o Avraam la Stejarul din Mamvri celor Trei Îngeri – adică Sfintei Treimi. Ţinând cont că obiceiul era larg răspândit în Israel şi că el se practica până şi la casele de oaspeţi de către slujitorii de acolo, Mântuitorul mustră pe fariseul Simeon în Betania, care primise cinstea de a fi intrat Însuşi Filul lui Dumnezeu în casa sa, judecându-L în sine, atunci când femeia cea păcătoasă a venit şi I-a spălat picioarele cu lacrimile pocăinţei ei şi I le-a şters cu părul capului ei sărutându-le, zicând: „Am intrat în casa ta şi apă pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă, cu lacrimi Mi-a udat picioarele şi le-a şters cu părul ei. Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă, de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picoarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele.” (Luca 7, 44-46) Această femeie păcătoasă a arătat mai multă pocăinţă şi mai multă preţuire pentru Hristos nădăjduind în iertarea ei prin gestul cel mai pios şi umil de a spăla picioarele lui Iisus cu propriile lacrimi, decât fariseul Simon. Deşi gestul ei era unul profund, dintre cei de faţă nimeni nu-l apreciază decât numai Domnul Hristos.
Ruşinarea iubitorilor de slavă deşartă
Alegând Mântuitorul să mănânce Paştile cu ucenicii săi, la Cina cea de Taină, mai înainte de a institui Sfânta Euharistie, îi adânceşte în învăţătura smereniei, unită cu dragostea unuia către altul. „Evanghelistul prezintă în versetele din fruntea acestui paragraf paradoxul dintre puterea dumnezeiască pe care o avea Hristos, ca Unul ce S-a născut din Tatăl şi Care, după ce S-a născut om, Se va sui şi cu trupul la cer, şi smerenia pe care o arată. Numai afirmând întâi puterea dumnezeiască a lui Hristos, Evanghelistul poate pune în relief uimitoarea smerenie a lui Hristos” – Sfântul Chiril al Alexandriei arată că Evanghelistul pune mai întâi accentul pe mărirea Sa şi, arătând strălucirea firii Lui proprii, ruşinează astfel pe iubitorii de slavă deşartă.
Această opoziţie, a Slavei celui de-al doilea Ipostas din Treime cu smerenia arătată de Iisus Hristos spre curăţia Apostolilor şi a noastră, este arătată şi într-una din rugăciunile rânduielii spălării picioarelor din Joia Mare, aflată în Triod: „Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ne-ai arătat nouă măsura smereniei, prin plecarea Ta cea preaînaltă, şi pe cel smerit cu voinţa întâi chemându-l, ne-ai învăţat pe noi cu smerenia cea dumnezeiască, păzeşte-ne neîntinaţi, spălaţi pururea cu lacrimi, curăţiţi cu lumina darului Tău cel curăţitor”.
Spălarea picioarelor de la Cina cea de Taină este o pildă de dragoste şi un îndemn dumnezeiesc la smerenie, servire şi iubire faţă de aproapele nostru. Ea nu are numai valoarea unei curăţiri legale, exterioare, ci simbolizează curăţenia sufletelor. Totodată, ea este menită să realizeze între creştini atmosfera frăţească şi spiritul de jertfă care să ridice în demnitate firea omenească, să topească vrăjmăşiile şi să înmulţească în lume dragostea de aproapele şi binefacerea.
„Venind, ne-au spălat picioarele”
Acest ritual a fost preuat de primii creştini cu mare evlavie, el practicându-se mai cu seamă în Joia Mare aşa cum mărturisea un pelerin la Locurile Sfinte în secolul al VII-lea. Mărturii vii ale săvârşirii acestui obicei le întâlnim şi într-un manuscris aflat în Biblioteca Sfântului Sinod, în jurnalul lui Necolae Sas, pelerin la Ierusalim în 1870-1871. Pelerinii sosiţi la Ierusalim sunt cazaţi la Mănăstirea Sfinţilor Arhangheli, iar acolo, într-o festivitate la care participă toată obştea de monahi şi toţi pelerinii, li se spală acestora din urmă picioarele, la fiecare pe rând, de către monahi. Apoi li se dă apă sfinţită şi îşi spală şi mâinile şi faţa, după care trec într-o altă încăpere unde îşi scrie fiecare numele şi primeşte un fel de „certificat de închinător la Locurile Sfinte” – adică de „hagiu”, cum spune pelerinul nostru:
„Apoi ne-au poftit în casele ciele mai de sus şi stând mai mulţi sfinţi Părinţi acolo şi poruncindu-ne să ne desculţăm, şi venind ne-au spălat picioarele: şi le-au şters cu fota şi le-au serutat cântând foarte frumos pentru spălarea picioarelor din stihiri şi făcându-ne atunci hagii; şi apoi ne-au dat de ni-am spălat şi pre mâini cu apă caldă şi cu săpun, ca şi pre piciore; şi apoi au venit un părinte cu un feliu de apă foarte mirositoare de ne-am spălat pre faţă cu apa aceia, foarte mulţemind Maicei Domnului de toate şi pentru toate” (Ms. 5603/ 1960 din Biblioteca Sfântului Sinod, fila 17).
Care era oare scopul acestei spălări? De ce călugării, care oricum îi găzduiau şi aveau grijă de pelerini pe durata şederii lor în Ţara Sfântă, trebuia să facă şi acest gest de umilinţă, faţă de nişte străini? Răspunsul îl găsim în Evanghelia de la Ioan, cap 13, iar tâlcuirea o aflăm din cugetările Sfinţilor Părinţi.
În Joia Mare, la Cina cea de Taină, Mântuitorul se încinge cu ştergar şi spală picioarele ucenicilor, fiecăruia pe rând. Ei sunt înfricoşaţi de acest gest, îndeosebi Petru, care nu acceptă ca Domnul şi Învăţătorul să se facă lor rob – ei, care erau ucenicii Lui – şi să se smerească, spălându-le şi sărutându-le picioarele. Taina acestui gest ei nu o pot cuprinde cu mintea, dar Dumnezeu îi spune lui Petru „Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine” (In. 13, 8), şi îi explică în continuare : „Dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori ca să spălaţi picioarele unii altora. Căci v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, aşa să faceţi şi voi” (In, 13, 14-15) şi mai încolo „Fericiţi sunteţi dacă le veţi face” (In, 13, 17).
Esenţa gestului pe care îl face Mântuitorul constă în pilda de smerenie, după cum explică şi Sf. Chiril al Alexandriei: când deci Eu, Cel atât de mare în slavă, Mă arăt coborât la atâta smerenie, încât spăl şi picioarele voastre, cum veţi refuza, zice, să faceţi şi voi unii altora aceasta? Iar prin aceasta îi învaţă să nu le placă să se mândrească împotriva cinstirii altora, ci să socotească fiecare pe cel împreună-rob superior sieşi şi să-l pună în toate înaintea sa.
Smerenia este primul pas pe drumul pocăinţei. Este una din condiţiile principale în monahism. Este porunca pe care nu a respectat-o Adam şi pentru care a căzut din starea graţiei divine, pentru că s-a mărit şi a vrut să dobândească cunoaşterea lui Dumnezeu. Pilda lui Adam cel Nou, Fiul lui Dumnezeu, o urmează monahii care spală picioarele pelerinilor, şi le dau acestora pildă (aşa cum Mântuitorul le-a dat Apostolilor), ca, la rândul lor, să se lepede de mândria lumească şi să înceapă acest pelerinaj la Locurile Sfinte cu smerenie, cu conştiinţa că au pornit pe un drum la capătul căruia îi aşteaptă Mântuitorul, iar ei trebuie să fie pregătiţi, „pentru a avea parte de El” – aşa cum îi spune Iisus lui Petru.
Obiceiul spălării picioarelor pelerinilor veniţi la Ierusalim este pomenit şi în jurnalele altor pelerini români. În 1860, cu 10 ani înaintea lui Necolae Sas, un călugăr de la Mănăstirea Ciolanu vorbeşte despre acelaşi ritual, amintind şi de spectaculosul ritual al spălării picioarelor la care participă slujitorii Sfântului Mormânt, în Joia Mare. În 1840, călugărul Chiriac de la Mănăstirea Secu este părtaş la acest ritual ce se făcea pelerinilor şi ne dă mai multe amănunte, despre cum se aplica acest ritual în cazul femeilor. Pelerinii erau îndemnaţi să lase un acatist pentru a fi pomeniţi în Ţara Sfântă, moment în care li se elibera „certificatul de hagiu”.
„A doua zi îi ieu pre toţi şi cu cântări îi duc întru o odae mare în chip de paraclis şi împodobită cu icoane şi încep a le spăla picioarele la parte bărbătească, iar după spălare le sărută un picior. La mueri numai le toarnă pe mâini de să spală şi de acolo îi duc la altă odae la partamantul cel mai de sus şi acolo încep a-i băga câte pre unu să-şi scrie numele său şi a părinţilor săi, a neamurilor de vor voi”.
La 1904, încă se mai practica
Chiar la începutul secolului al XX-lea se mai practica acest ritual, fie şi pentru un singur închinător. Dr. Badea Cireşeanu, profesor de liturgică şi decan al Facultăţii de Teologie din Bucureşti între 1913 şi 1915, primeşte şi el la Patriarhia Ierusalimului o „carte de închinător” şi i se spală picioarele (pelerinajul său la Ierusalim se petrece în anul 1904). El spune că spălarea picioarelor este o datină veche rămasă între orientali şi îi plasează originea mult mai devreme, în Vechiul Testament, în episodul primirii de către Avraam şi Sara a Sfintei Treimi, la Stejarul din Mamvri (Facerea, 18,4). Iată cum comentează profesorul de liturgică acest obicei:
Această spălare este simbolul curăţeniei, dar ea înviorează şi corpul obosit în acele locuri de multă umblare pe jos şi de văpaia soarelui. Şi Mântuitorul a spălat picioarele ucenicilor Săi la Cina cea de taină; iar când se afla în Capernaum o femeie păcătoasă turnând mir pe picioarele lui, Domnul a lăudat pocăinţa femeiei şi a zis lui Simon: „Am intrat în casa ta, apă pe picioarele mele nu ai dat; iar aceasta, cu lacrămi a udat picioarele mele” (Lc.7, 44). Spălarea picioarelor s-a făcut şi de Sfinţii Părinţi, şi se mai face şi azi în unele locuri, întru aducere aminte de cele petrecute în timpurile Vechiului şi al Noului Testament – spunea dr. Badea Cireşeanu la 1906.
Acelaşi ritual, practicat de slujitorii de la Sfântul Mormânt (ierarhi şi preoţi) în Joia Patimilor, este şi mai spectaculos. Este un ritual care se făcea în curtea bisericii, dar la care nu participau credincioşii. De aceea, pelerinii noştri plătesc unui turc pentru a-i lăsa să se urce pe o clădire din preajma bisericii, spre a vedea ritualul (pe la 1860). Toată ceremonia este ca o punere în scenă a textului evanghelic. La ea participă un ierarh, cu grad de superior, iar pe lângă acesta alţi doisprezece – în chipul Mântuitorului şi al celor 12 Apostoli. Un diacon citeşte Evanghelia, fiecare verset fiind urmat de „punerea lui în scenă”. Sunt rememorate nu numai spălarea picioarelor ucenicilor de către Mântuitorul, ci şi celelalte evenimente ce vor urma: rugăciunea lui Iisus în Grădina Ghetsimani, somnul în care au căzut ucenicii, sărutarea lui Iuda etc. (filele 82-87)
Ritualul celebru era aşteptat cu mare curiozitate de pelerinii aflaţi la Ierusalim în Săptămâna Patimilor. Necolae Sas scrie la fila 88: „Foarte am mulţemit lui Dumnezeu că ne-au învrednicit de am văzut şi sfânta spălare, care mult am dorit ca să o văz”.
Ceremonialul este descris cu acelaşi interes şi de călugărul de la Mănăstirea Ciolanu, în 1860.
Despre vechimea acestui ritual nu avem, din păcate, foarte multe informaţii. În jurnalul de călătorie al Egeriei (o nobilă pelerină venită din Spania în Ţara Sfântă, în veacul al IV-lea) nu apare nici o menţiune referitoare la acest obicei, se vorbeşte în schimb, foarte mult, despre instituţia botezului, aşa cum se practica la sfârşitul veacului al IV-lea.
Prima menţiune, în veacul al VI-lea
Prima menţiune despre obiceiul spălării picioarelor, practicat nu numai la Ierusalim, ci în toate abaţiile din Occident, se găseşte în Liber ordinum. Înţelegem că obiceiul se practica deja în secolul al VI-lea, în Spania. Ritualul avea loc după terminarea slujbei de seară; se stingeau luminile în Sfântul Altar, episcopul rostea cu voce scăzută câteva rugăciuni şi toţi cei din biserică îngenuncheau. Apoi, prelatul împreună cu tot clerul (laicii erau excluşi de la ceremonie, la fel ca în descrierea ceremonialului de la Ierusalim, citat mai sus) mergeau în locul unde se făcea spălarea ritualică. Toată ziua se ţinea post negru, şi abia după ceremonie (adică după asfinţitul soarelui) se putea rupe postul (Dictionnaire dâarchéologie chrétienne et de Liturgie).
Din a doua jumătate a secolului al VIII-lea, mărturiile despre acest ritual devin tot mai numeroase, obiceiul spălării picioarelor în Joia Mare generalizându-se, spre secolul al X-lea (vezi Missale Gothicum, Vita S. Brigidae, un Glossarium cu canoane din secolul VIII, editat de Du Cange).
În Franţa se practica spălarea picioarelor oamenilor de rând, de către clerici, nu neapărat în Joia Mare, ci în diferite zile de pe parcursul Postului Mare, sau chiar în afara postului: „La Saint-Denis, practica persista încă în secolul al XVI-lea, când, în fiecare miercuri, vineri şi sâmbătă de la începerea postului până la calendele lui noiembrie, se aduceau trei săraci la capitoliu şi li se spălau nu numai picioarele, ci şi mâinile”.
Au fost perioade când nici la Ierusalim nu se mai practica ritualul spălării picioarelor pelerinilor la primirea într-o mănăstire, pentru că, din cauza ocupaţiei turceşti, numărul pelerinilor era foarte mic, iar regula iniţială prevedea să fie cel puţin 12 închinători cărora să li se spele picioarele. În 1771, în plină ocupaţie otomană, Chateaubriand făcea o călătorie la Ierusalim, iar în mănăstirea catolică unde era găzduit nu se mai afla decât un pelerin, venit la Ierusalim în urmă cu şapte luni. Autorul cunoaşte însă obiceiul, despre care aflase din jurnalul de călătorie al lui Trévenot, pelerin la Ierusalim în 1656, care scria că fusese chiar al doisprezecelea personaj din grup, pentru că… „Deseori, pelerinii nu erau în număr de 12, şi drept urmare trebuiau să se ia şi călugări, pentru a completa acest număr la ceremonia spălării picioarelor, din Joia Mare”.
Reprezentări iconografice
Spuneam mai sus că de prin secolul al VIII-lea apar mai multe mărturii scrise referitoare la ritualul spălării picioarelor. Pentru a înţelege importanţa pe care o căpătase acest ritual, trebuie să observăm că scena în care Iisus spală picioarele ucenicilor la Cina cea de Taină apare reprezentată tot mai mult, în pictura bisericii, în mozaicuri, basoreliefuri (basorelief pe un sarcofag de la Muzeul din Latran, sec. al XV-lea) şi miniaturi din cărţile de cult (exemple: pe Evangheliarul lui Rossano, pe un pergament-antivolă de la Athos din secolul al XVI-lea, etc). Mozaicurile de la Néa Moni (Chio) şi Hosios Loukas sunt realizate în cea mai frumoasă tehnică bizantină. Fiecare verset din Evanghelie pare să se audă din desen – Petru şade pe scaun, cu o mână arătându-şi picioarele, iar pe cealaltă având-o la cap (căci spune „Doamne, spală-mi nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul” (In, 13,9). Hristos, îngenuncheat înaintea lui, cu îmbrăcămintea cea de deasupra scoasă şi încins cu un ştergar, cu o mână ţine piciorul lui Petru iar pe cealaltă mână o întinde către el. Înaintea genunchilor are un vas cu apă. Ceilalţi Apostoli stau în spatele lui Petru, unii vorbind între ei, alţii dezlegându-şi încălţămintea.
În concluzie, actul spălării picioarelor – gest practicat încă din Vechiul Testament, dar din considerente de igienă şi apoi de curtoazie (cum apare în pasajul întâmpinării Sfintei Treimi de către Avraam, la Stejarul din Mamvri – Facerea,18:4) – capătă semnificaţii noi prin exemplul pe care îl dă Iisus Hristos ucenicilor apostoli. Hristos s-a smerit nu doar în faţa lui Dumnezeu, ci şi în faţa omului: gestul Său este întemeietor de civilizaţie nouă, o civilizaţie a smereniei, în lumina căreia omul creştin dobândeşte valoare absolută, iar gestul smerit al spălării picioarelor nu mai apare nici umilitor, nici gratuit.
În Vechiul Testament, una din poruncile pe care Iahve i le dă lui Moise este plasarea unui bol cu apă înaintea Sfântului Altar, pentru ca preotul ce intră în Sfânta Sfintelor să-şi spele mai înainte mâinile şi picioarele (Exodul, 30, 18; 38, 8; 40, 7).
Sfântul Apostol Pavel recomandă ruga cu mâinile pure (I Tim. 2,8), iar Tertulian pomeneşte despre spălarea mâinilor înainte de săvârşirea rugăciunilor de seară, în reuniunile primilor comunităţi de creştini: „După spălarea mâinilor cu apă şi aprinderea lumânărilor, fiecare este îndemnat să înalţe cântări lui Dumnezeu după puteri, din cărţile sfinte, sau din propria sa minte” (TERTULIAN, Apologeticum, XXXIX, P.L., tomul I, p. 477).
La Tyr, încă din 314, s-a construit o bazilică precedată de un portic unde se afla o fântână unde închinătorii trebuiau să îşi spele mâinile. Atriumul bisericii din Vatican era dotat de asemenea cu un vas de apă, pentru acelaşi uzaj. Bisericile catolice au şi astăzi, la intrarea în naos, un bol în care se păstrează apă sfinţită, în care credincioşii îşi înmoaie vârful degetelor mâinii cu care îşi fac apoi cruce.
Obiceiul ca preoţii şi episcopii să îşi spele mâinile înainte de săvârşirea Sfintei Liturghii există de timpuriu în Biserica Creştină.
Act de purificare interioară
Simbolistica apei este legată de purificare. În Sfânta Scriptură, ea poate apărea ca apă a spălării (cum am văzut în spălarea mâinilor preoţilor înainte de slujbă, în spălarea picioarelor oaspeţilor la intrarea într-o casă, chiar în semnul de nevinovăţie pe care îl arată Pilat atunci când îşi spală mâinile după ce îl dă pe Iisus înapoi fariseilor); ca apă a reînnoirii şi a renaşterii (apa pe care Iahve a făcut-o să ţâşnească din deşert pentru ca poporul ales să nu moară de arşiţă (Is. 41, 17-18), Apa vie care este Iisus, aşa cum îi spune El femeii samarinence venite la fântână (In, 4,10), ori ca apă a spălării păcatului, a afundării şi a mântuirii (aşa cum este apa botezului).
Patriarhul Ierusalimului spală picioarele episcopilor
Astăzi, ceremonia spălării picioarelor se mai oficiază la Sfântul Mormânt în Ierusalim pe la ora 12.00, fiind slujită de către Patriarhul Ierusalimului sau de un mitropolit, iar cei cărora li se spală picioarele sunt episcopi. Ceremonialul se desfăşoară pe un podium special amenajat în curtea din faţa Bisericii Sfântului Mormânt, la acesta asistând şi mulţimile de pelerini ce vin la Ierusalim în Săptămâna Patimilor, pentru sărbătoarea Învierii Domnului. De asemenea, această rânduială făcând parte din tipicul de slujbă al Bisericii Ortodoxe Române, se practică la mănăstirile din ţara noastră, în Joia Mare, de regulă după rugăciunea amvonului de la Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare, la orele prânzului.
„Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ne-ai arătat nouă măsura smereniei, prin plecarea Ta cea preaînaltă, şi pe cel smerit cu voinţa întâi chemându-l, ne-ai învăţat pe noi cu smerenia cea dumnezeiască, păzeşte-ne neîntinaţi, spălaţi pururea cu lacrimi, curăţiţi cu lumina darului Tău cel curăţitor”. (Cântare din Triod de la rânduiala Spălării picioarelor)