Problema numelui ortodox. Este oare corect să ne schimbăm numele, dacă acesta nu se regăseşte în sinaxarul Bisericii?
Problema legată de nume mă frământă de mult. În practica preoţească nu o singură dată s-a întâmplat şi se şi mai întâmplă ca, la taina Sfântului Botez, creştinii să ceară pentru copilaşii săi un nume, care nu are nimic comun cu Tradiţia Bisericii. Mai mult, în Biserica Ortodoxă Rusă există tradiţia comform căreia, creştinii care nu deţin un nume ce se regăseşte în sinaxare drept nume al unor sfinţi, nu sunt admişi spre a fi pomeniţi. Cu alte cuvinte, Biserica nu admite să se roage pentru aceştia. Astăzi trăim într-o altă realitate istorică. Secolul trecut a adus destule suferinţe pentru creştinii ortodocşi, nenumărate încercări, dar şi infiltrarea spiritului ateist, într-o lume care merge pe drumul secularizării şi depărtării de Domnul. Reminiscenţele acestei lucrări le simţim încă şi astăzi, după mult timp. Mai recent, deschiderea hotarelor spre occident, posturile de televiziune şi internetul, nu în ultimul rând marea mulţime de creştini ortodocşi plecaţi peste hotare continuă infiltrarea altui duh, decât cel ortodox în sufletele oamenilor. Problema dată se răspândeşte şi asupra dării numelui creştinesc. Într-adevăr, mulţi creştini au fost botezaţi cu diverse nume, pe care nu le găsim sfinţite prin viaţa cuiva, care ar face parte din sinaxarul creştin-ortodox. Acest lucru ia pus destul de mult în gardă pe preoţi şi pe creştini, de aici apărând o serie de întrebări.Cum procedează în situaţia dată anumiţi reprezentanţi ai cultului creştin ortodox şi pe cât este de corectă această practică?
De curând am citit în revista „Toaca”(îl puteţi regăsi pe situl revistei www.toaca.md), un articol ce reflectă problema dată. În fine, autorii articolului concluzionează: „De s-a întâmplat să greşim în acest sens (am pus cuiva sau noi înşine avem un nume neortodox), nu trebuie să disperăm, ci să urmăm rânduiala bisericească a schimbării numelui, procedând în felul următor. La spovedanie spunem părintelui această problemă, ne mărturisim cu numele ortodox dorit şi la Sfânta Împărtăşanie rostim numele nou-ales. De acum înainte întotdeauna, până la moarte, vom purta acest nume, scriindu-ne astfel şi în pomelnic.”
Despre numele dat la Taina Sfântului Botez şi importanţa lui
În cele ce urmează propun să analizăm pe cât este de corectă părerea dată şi dacă ea într-adevăr se bazează, aşa cum se afirmă aici pe „rânduiala bisericească”. De fapt redacţia a zis bine „…până la moarte…” Întrebarea este, dar după moarte? Dreptul Judecător cu ce nume ne va striga? Cu cel ce ne-a plăcut nouă, sau cu cel dat de preot la Taina Sfântului Botez?
Nu sunt convins deloc, că într-atât de simplu se poate de schimbat numele pe care un creştin ortodox la primit la Botez. Ori noi, ştim destul de bine că numele nostru a avut totdeauna o valoare inestimabilă, Sfânta Scriptură nu o singură dată abordând problema dată. Foarte bine studiază şi reflectă teologia numelui Preotul Pufulete Silviu-Petre. În urma cercetării efectuate asupra paginilor Sfintei Scripturi, acesta concluzionează următoarele:
Există în Noul Testament credinţa că numele comunică ceva esenţial, caracteristic şi fundamental din ceea ce aparţine fiinţei celui care poartă acel nume. Cel mai bun exemplu este numele Mântuitorului: „Ea (Fecioara) va naşte Fiu şi se va chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor” (Matei 1, 21). Prin urmare, pruncul născut în ieslea din Betleem este numit Iisus din cauza că este Mântuitor, Iisus este Mântuitor, Iisus iartă păcatele. Numele „Iisus este dat de Dumnezeu, sau din porunca lui Dumnezeu; Dumnezeu, în mod excepţional, dă nume celor care se nasc în creaţia Sa, de aceea şi Cel care poartă acest nume, Iisus, are o relaţie cu totul specială cu Dumnezeu şi din această relaţie decurge o misiune specială de la Dumnezeu, misiunea întrupării. Iisus este Mântuitorul.
Tot astfel, şi Ioan Botezătorul: numele lui şi Persoana lui nu mai sunt determinate numai de legăturile de sânge şi familie, ci şi de puterea lui Dumnezeu care se arată prin misiunea şi lucrarea Botezătorului: „va fi mare înaintea Domnului… va merge înaintea Lui…. ca să gătească Domnului un popor pregătit” (Luca 1, 15-17). Controversa în legătura cu punerea numelui Botezătorului este semnificativă: iniţial rudele au vrut să îi pună numele Zaharia, după tatăl său, dar mama lui s-a opus şi a sugerat numele Ioan. Reacţia rudelor este ceea ce trebuie luat în consideraţie: „Nimeni din rudenia ta nu se cheamă cu numele acesta” (Luca 1,61).
Până la Ioan Botezătorul, numele este caracteristic persoanei în relaţia ei cu „rudenia”, desigur aici este vorba de rudenia de sânge. Dar începând cu Ioan Botezătorul şi în mod desăvârşit cu Mântuitorul Iisus Hristos, numele nu se referă numai la rudenia de sânge ci şi la legătura spirituală cu Dumnezeu, la legătura de mântuire. Numele ne face pe noi persoana care are legătura nu numai cu părinţii sau cu rudeniile, ci şi cu Dumnezeu, sau în primul rând cu Dumnezeu. După întruparea Mântuitorului Iisus Hristos, genealogia în sensul ei istoric dispare, şi este înlocuită cu o genealogie sacramentală al cărei criteriu unic este succesiunea apostolică.
Naşterea din pântece matern este urmată imediat de identificarea personală a celui născut. Atât de important este acest lucru încât numele Mântuitorului a fost anunţat înainte de naştere, la zămislire din Fecioara şi de la Duhul. Identificarea personală a celui născut se numeşte: „a pune numele” (Matei 1, 25). Cel născut nu devine persoană identificabilă, relaţională, nu are, cu alte cuvinte o identitate personală, până când nu i se pune un nume. Nu putem intra în relaţie cu rudele, cu creaţia şi cu Dumnezeu fără un nume. „Kaleo to onoma” nu înseamnă, în sens restrictiv şi formal: a numi, a denumi, a desemna, nu înseamnă numai: „onomazo”.
Verbul „kaleo” are un conţinut teologic foarte bogat pentru că el se referă la chemarea pe care noi o avem de la Dumnezeu. „A pune numele” înseamnă şi a determina şi anticipa viitorul şi activitatea celui numit. Spune Dumnezeu lui Avraam: „…Sara, femeia ta, iţi va naşte un fiu şi-i vei pune numele lui Isaac şi Eu voi încheia cu el legământul Meu (Exod 17, 19). Nu există, prin urmare, chemare de la Dumnezeu fără un nume. Dumnezeu este cel care ne cheamă pe noi, şi noi trebuie să răspundem la chemarea lui Dumnezeu. De aceea, ,,kaleo to onoma – a pune numele” la naştere, la opt zile de la naştere înseamnă a pune nume în vederea chemării lui Dumnezeu. Chemarea lui Dumnezeu este nominală, pe nume ne cheamă pe noi Dumnezeu, de aceea, nominal înseamnă de fapt: personal. Dumnezeu ne cheamă, dar El ne cheamă pe numele nostru de persoană, pe numele nostru personal, ne cheamă pe numele cu care El ne cunoaşte, şi El ne cunoaşte cu numele nostru de Botez.
Legătura dintre: nume – persoană – chemare – alegere este arătată în mai multe locuri din Sfânta Scriptură. Spune apostolul Pavel citind din Osea 2, 25: „Voi chema (voi pune un nume n.n.) poporul meu pe cel ce nu este poporul Meu şi iubită pe cea care nu este iubită” (Romani 9, 25). „A pune numele” înseamnă, din perspectivă biblică şi teologică, a accepta chemarea şi alegerea lui Dumnezeu. Dar, potrivit textului citat mai sus, Dumnezeu ne poate chema „poporul Meu” chiar dacă până acum nu am fost poporul lui, chiar dacă nu suntem popor, cu alte cuvinte. Dumnezeu ne poate chema şi ne poate alege, şi astfel devenim poporul lui Dumnezeu.
Este evident că acest fel de chemare şi alegere este, în Biserica Cincizecimii, lucrarea Botezului, sau înainte de Cincizecime, când „mirele” era cu noi, chemarea personală la apostolat. Botezul este „îngropare cu Hristos”, şi de aceea Mântuitorul Iisus Hristos ne cheamă şi ne alege prin Botez. Când Mântuitorul Iisus Hristos a văzut pe fii lui Zevedeu, Iacob şi Ioan, „i-a chemat pe ei îndată” (Marcu 1, 19-20). „I-a chemat” înseamnă: i-a ales şi i-a separat, le-a dat un nume. Dar această chemare şi separare apostolica, şi apoi în Biserica Cincizecimii, baptismală, nu este mântuirea însăşi, ci numai în vederea mântuirii. Iuda a fost chemat şi ales, dar a căzut iremediabil. Fiul cel risipitor, numai datorită pocăinţei personale şi iubirii tatălui nu şi-a pierdut numele de fiu (Luca 15, 21). Apostolul Petru ne spune că „porcul scăldat”, adica păcătosul care a acceptat numirea şi chemarea botezului, se mai poate întoarce la „noroiul mocirlei lui”, adică la păcat (2 Petru 2, 22).
Legătura dintre chemarea lui Dumnezeu şi numele de Botez este evidentă, după cum la fel de evidentă este legătura dintre chemare de la Dumnezeu şi numele pe care noi îl avem. De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos, Păstorul cel bun, cheamă oile sale „pe nume”. Nu cheamă turma oilor ci oaia, cheama oaia şi apoi oaia, în prezenţa Păstorului, împreună cu celelalte oi, formează o turmă, pentru că are un păstor. Nuanţa este teologică. Persoana se mântuieşte, nu turma, şi persoana are un nume. Mântuitorul Hristos ne cheamă pe noi „pe nume” să facem parte din turma sa, din Biserică, şi pentru că El merge înaintea turmei, sau turma merge dupa El, noi ne mântuim personal, pe numele cu care El ne cheamă, dar nu în afară de această turmă, pentru că El este Păstorul, El este capul trupului, El este capul Bisericii.
Complementul teologic al verbului „kaleo – a chema” este întotdeauna „to onoma – numele”. Nu putem chema decât un nume sau pe nume. Dumnezeu ne cheamă pe noi pe nume: „Pavel, rob al lui Hristos, chemat de El apostol, rânduit pentru vestirea Evangheliei lui Dumnezeu”(Romani 1,1). Cel care este chemat de Dumnezeu este: numele – Pavel, scopul chemării, care este rânduială, separare este: apostolia. În acest fel, numele cu care Dumnezeu cunoaşte pe cel chemat pe drumul Damascului este: Saul (Pavel) Apostolul. Nici o schimbare de nume, ci numai o înnoire a numelui. Şi nu poate fi chemare mai mare şi rânduiala mai mare, de la Dumnezeu, decât apostolia.
„Creştin – este numele celui îmbrăcat întru Hristos, a celui care poartă haina Botezului. Creştin este un nume, este numele nostru de Botez, este numele adăugat în mod mistic la numele nostru de Botez, şi este un nume de care noi nu trebuie să ne ruşinăm: „Iar de suferă (cineva) ca creştin, să nu se ruşineze, ci să preaslavească pe Dumnezeu, pentru numele acesta” (I Petru 4, 16). Creştin este numele lui Hristos pentru care noi putem fi ocărâţi uneori (I Petru 4, 14).
Dar cum ne facem noi creştini, cum dobândim acest nume creştin? Faptele Apostolilor capitolele 9-11 au un conţinut baptismal. Apostolul Pavel este primit de Anania prin punerea mâinilor. Corneliu şi cei dimpreună cu el au fost botezaţi „în numele lui Iisus Hristos”. În Antiohia, cei care se botează „cu Duhul Sfânt” se numesc pentru prima dată creştini. Regele Agripa, după cuvântarea de dezvinovăţire a apostolului Pavel, foloseşte o expresie plină de tâlc: „Cu puţin să nu ma îndupleci să mă fac creştin” (Fapte 26, 28). Ce înseamnă „a se face creştin”? înseamnă a se boteza, a primi un nume creştin – a primi numele de creştin. După Faptele Apostolilor nu există decât o singură cale de a se face creştin: Botezul. Nu este de mirare faptuita verbul „baptizo” şi cuvintele derivate din acest verb, este cel mai des întâlnit în Faptele Apostolilor.
Legătura Botezului cu sfinţenia şi cu numele lui Iisus Hristos ne obligă să credem că numele de Botez nu poate fi schimbat. Nu putem schimba haina înnoirii noastre, avem datoria de a o păstra curată. Cel care se botează, se botează în numele lui Hristos şi primeşte un nume întru Hristos: „v-aţi spălat (botezat n.n.), v-aţi sfinţit (prin Botez n.n.), v-aţi îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos….” (I Corinteni 6, 11). Nu există o supra-taină care să altereze calea, numele şi lucrarea Botezului.
La acest capitol, mai putem accentua doar următorul moment. Adam şi Eva au primit nume de la Dumnezeu, acestea simbolizând ceva. De asemeni, Avrram şi Saara, au primit schimbarea numelui tot de la Dumnezeu. Dumnezeu este cel care dă poruncă, ca fiul ce se va naşte din Saara să fie numit Isaac. Celelalte nume scripturistice, la fel au fost date, fie simbolizând o anumită acţiune, fie având a arăta misiunea pe care purtătorul de nume are a o împlini pe parcursul vieţii sale pământeşti. Deci, numele niciodată nu s-a dat întâmplător, toate făcându-se cu pronia lui Dumnezeu.
Aşadar, studiul realizat mai sus, care în întregime se bazează pe Sfânta Scriptură, încă odată accentuiază discrepanţele dintre anumite păreri greşite a căreiva practici bisericeşti, care de fapt nu este argumentată nici scripturistic şi nici din Sfinţii Părinţi.
Apropo, dacă ne referim la Canoanele Sfinţilor Părinţi, merită de accentuat faptul că nici un canon bisericesc nu reflectă problema numelui. Şi aceasta se întâmplă nu din motivul că Sfinţii Părinţi nu au ştiut ce să spună, nicidecum. Motivul constă în faptul că problema dată nici nu exista! Atunci când se canoniza cineva nu se căuta dacă numele acestuia se regăseşte între numele sfinţilor existenţi deja în sânul Bisericii. Biserica vedea clar că Antonie, este sfânt nu pentru că cineva a fost sfânt mai înainte de el, ci pentru că Antonie a dovedit existenţa sfinţeniei prin viaţa sa cuvioasă, prin faptele sale care au bineplăcut lui Dumnezeu, pentru ce Dumnezeu şi la primit în ceata Sfinţilor. Tot aşa şi cu Sfântul Macarie Egipteanul, Pahomie cel Mare sau Sfântul Mucenic Gheorghe. Viaţa lor a sfinţit numele dat. Şi la canonizarea lor nu a contat numele. A contat persoana, care a sfinţit numele. Iată de ce Biserica Ortodoxă din perioada sinoadelor nu a reflectat problema numelui, pentru că această problemă în fapt nici nu exista.
Presupuneri incorecte
Studiind atent problema putem elucida următoarele păreri greşite asupra problemei:
Amintesc, că Biserica Ortodoxă nu deţine nici o rugăciune specială de schimbare a numelui. În această situaţie, anumiţi preoţi, chiar şi ierarhi schimbă numele citind „Rugăciunea de dare a numelui”, pe care o citeşte preotul în a 8-a zi de la naştere. Dar, chiar din denumirea rugăciunii, ajungem la concluzia că această rugăciune nu este de schimbare a numelui, ci de dare. Respectiv, dacă creştinul până în acest moment a deţinut numele de Tractorina, de acum înainte ea va fi Tractorina-Maria, spre exemplu. Prin această rugăciune, persoana dată a mai primit un nume şi nici de cum nu şi-a schimbat numele.
O altă tradiţie, de la care de fapt am început studiul dat afirmă că numele se schimbă foarte simplu. La Taina Sfintei Spovedanii, creştinul mărturiseşte preotului faptul că nu deţine un nume creştin-ortodox, cere binecuvântare de la duhovnic de a lua un alt nume şi de acum înainte, persoana dată se va mărturisi, împărtăşi şi pomeni la slujbe cu noul nume. Mă întreb, oare chiar atât de simplu să fie? De ce dar, dacă este totul chiar atât de simplu, până în prezent Biserica Ortodoxă nu deţine o practică, reglată de Canoanele Bisericii?
Sunt de părerea că totul nu este chiar într-atât de simplu. Numele primit la Sfântul Botez, va fi numele cu care ne va striga Mântuitorul la Judecata de Apoi. De aceea, consider că numele primit la Botez nu poate fi schimbat, decât la rânduiala tunderii în monahism.
De ce, în mod obligatoriu trebuie să ne luăm un nume creştin?
Pentru că atunci când ne luăm un nume creştin, pe lângă îngerul păzitor pe care îl deţine fiecare persoană – după cum afirmă Sfânta Scriptură – omul mai primeşte de la Dumnezeu şi un sfânt, care urmează ca pe parcursul vieţii pământeşti să-i fie rugător, mijlocitor, apărător şi păzitor înaintea Tronului Ceresc. Dacă omul însă nu are un nume creştinesc, omul nu primeşte pe acest ocrotitor ceresc.
Cum rămâne de procedat cu acei creştini care au primit deja botezul, luând un nume necreştin?
Fiecare dintre noi are dragoste deosebită faţă de un anume sfânt. Deci omul nu are decât să cinstească în mod deosebit pe acel sfânt, considerându-l anume pe el ocrotitorul său ceresc, fără aşi schimba însă numele în cinstea lui. Sunt sigur, că sfinţii, care nu au răutate în ei, fiind plini de dragostea Dumnezeiască neapărat vor mijloci. Ca exemplu, eşti botezată Jasmina. Un astfel de nume nu există în calendarul creştin ortodox. Dar ai o dragoste şi o pietate deosebită faţă de Sfânta Ecaterina. Atunci, nu ai decât să te rogi acestei sfinte ca şi cum te-ai ruga sfântului tău ocrotitor. Ea neapărat va mijloci înaintea Bunului Dumnezeu pentru sufletul tău. Şi dacă tot vorbim de sfinţi, întrebarea este de unde s-a luat în sinaxarul ortodox numele Ecaterina? Oare nu de la Sfânta Muceniţă care prin viaţa şi prin faptele ei a sfinţit acest nume? Dacă stau şi mă gândesc, toate numele în calendarul ortodox au apărut datorită celor care au sfinţit aceste nume prin viaţa şi prin faptele lor, acestea înălţându-i la cer.
A cui este vina pentru numele necreştine?
Sunt sigur, de faptul că vina în cea mai mare măsură aparţine preoţilor care au săvârşit Taina Sfântului Botez şi care a scăpat din vedere faptul că fiecare dintre noi trebuie să purtăm un nume în cinstea unui anume sfânt. Consider că în viitor, Biserica trebuie să aibă grijă să-şi educe păstorii săi dar şi pe creştini, în spiritul creştin-ortodox, ca aceştia să cunoască modul corect de a alege numele. Ca aceştia să conştientizeze, că copilaşii nou-născuţi au mare nevoie de rugăciunile sfinţilor, a căror nume aceştia urmează să-l poarte.
Nu în ultimul rând, vina ţine şi de încăpăţânarea părinţilor, care, făcând alegerea lor pripită, nu de puţine ori fiind departe de ortodoxie, râmân neconvinşi în alegerea unui alt nume, ce ar place nu doar lor ci şi lui Dumnezeu. Ar fi foarte bine ca preotul, care urmează să facă botezul copilaşului să nu caute la pretenţiile părinţilor, ci cel puţin în Biserică, Taina Sfântului Boteză să o săvârşească cu un nume creştinesc, înregistrând acest moment în certificatul de botez şi în registrul Bisericii, în speranţa că atunci când tânărul va creşte v-a fi în căutarea adevăratului său nume.
Consider, că Biserica Ortodoxă ar trebui neapărat să se pronunţe asupra problemei date, pentru a păstra unanimitatea creştină, dar şi pentru a nu-i lipsi pe creştinii ortodocşi de pomenirea la Sfintele Slujbe, s-au pentru ai lăsa în afara Bisericii, ceea ce se şi primeşte, dacă luăm în consideraţie practica Bisericii Ortodoxe Ruse. Cu atât mai mult, să avem grijă de a nu-i rătăci pe creştini, până la acea etapă, când ei singuri să nu ştie care le este numele lor înaintea Dreptului Judecător.
Sunt de părerea că revista „Toaca”, ar trebui să-şi revadă punctul de vedere, schimbându-şi atitudinea şi convingerile personale în favorul adevărului. Sfânta Scriptură afirmă foarte clar: „Adevărul vă va face vii”.
Preot Iulian Raţă
www.ortodoxia.md
