Întrebarea #10012644

Doamne ajută! Sunt cu soția mea de 12 ani. Ea a fost cel mai bun prieten al meu, a stat lângă mine, deși eu nu eram vrednic de ea, a fost devotată când am fost în spital (chiar medicii și asistentele o apreciau pentru că venea pe o vreme rea, chiar daca era obosită și îmi aducea tot ce aveam nevoie, chiar daca ea rămânea fără cele necesare). Într-o bună zi, i-am spus că eu am greșit mult față de ea și ea m-a iertat. De atunci, respectul față de ea a scăzut îngrozitor. Mi-a trecut prin cap că ea e naivă și că va sta oricum lângă mine. Așa că m-am luat de alte femei și o jignesc mereu că nu mai e tânără și frumoasă și că vreau una cu o personalitate puternică, nu ca ea, care iartă așa ușor. Consider că nu mai am ce aștepta de la un astfel de om moale, nu prezinta interes pentru că ea mă iubește, mă ascultă și mă respectă așa cum sunt. Pe de altă parte, nu vreau să o pierd. Vreau să am și siguranța unui cămin pentru a avea unde fugi când mă părăsesc toți și o viață fără responsabilitate. Dar aș vrea să pot găsi puterea interioară de a o vedea cu ochi buni, deși nu reușesc. Mă gândesc că nu mai e așa tânără, că existența lângă ea presupune responsabilitate și că e mai ușor să fii într-o relație de prietenie, decât de căsătorie. Părintele la care mă spovedesc mi-a spus că ea va pleca într-o bună zi dacă nu mă schimb. De atunci simt furie față de ea și vreau să o conving că dacă mă lasă pe mine, n-o mai ia nimeni pentru că nu mai e tânără. Cum să mă liniștesc? Cu ce să încep? Simt 2 lucruri contradictorii...