Întrebarea #10013515

Sărut mâna! De curând am citit articolul "Culisele psihice ale sexualităţii. Perversiunile sexuale şi patologia familiei contemporane" unde este descrisă o perversiune care mă interesează în mod deosebit și anume pedofilia, în calitate de victimă. Poate că încerc să-mi găsesc scuze pentru felul meu păcătos de a fi, însă am câteva întrebări cu privire la acest aspect. O victimă a pedofiliei poate fi mai slabă din punct de vedere duhovnicesc? Este normală răzvrătirea mea împotriva lui Dumnezeu (în sensul că nu reușesc să mă las în voia Sa din toate punctele de vedere) și întrebarea mea: unde a fost Dumnezeu atunci când s-a întâmplat asta? Nimeni n-a știut ce s-a întâmplat până ce nu am ajuns la adolescență și am spus eu însă-mi unui cerc foarte restrâns de persoane. Nimeni nu a intervenit să oprească acel act necuviincios, deși se repetă în dese rânduri. Nimeni nu bănuia acea persoană de ceea ce făcea de fapt. Și din păcate toate aceste necunoscute nu le pot da la o parte nici acum, după 20 și ceva de ani. Cum credeți că pot proceda, duhovnicește, să mă pot lasa în voia lui Dumnezeu. Știu că El toate le face bune, însă, poate și voit, poate și involuntar, deși îmi doresc, mă încăpățânez pur și simplu să nu am încredere în cei de sus (în Dumnezeu și în sfinți). Nu știu dacă vă pot descrie în cuvinte ceea ce voiesc a spune, însă știu un lucru: că durerea de a nu avea încredere în Dumnezeu este mare. Cu alte cuvinte: există ceva cuvinte de încurajare pentru acest gen de victime? În aceste cazuri este într-adevăr o slăbiciune necredință sau este doar o reavoință? Răspunsul la ultima întrebare îmi arde sufletul. Vă rog să-mi răspundeți cum v-o îndemna Dumnezeu mai bine. Vă mulțumesc!