Întrebarea #1009091

Referitor la lumea imaginară, şi eu eram aşa, îmi făuream nişte scenarii, mă şi vedeam înfăptuind ce îmi scornea mintea - nişte vise absolut incompatibile cu realitatea şi care nu s-ar fi întâmplat aşa în veci. Atunci eu eram o tânăra fără o viaţă socială, fără prieteni, fără familie şi cred că fără Dumnezeu. Adică nu înţelegeam eu prea bine ce înseamnă relaţia cu Biserica şi Dumnezeu, luam totul mecanic. Mi-a luat ceva timp din viaţă ca să înţeleg Adevărul care este Dumnezeu. Greşeala şi anume aceea de a evada în imaginaţie ca pe o scenă de teatru, se anulează singură acum că am copii de crescut, am griji reale şi nu imaginare, şi când am înţeles că Dumnezeu şi credinţa în El nu are nimic de-a face cu a ţi-L imagina pe Dumnezeu. Imaginaţia bogată e apanajul oamenilor inzestraţi cu o sensibilitate deosebită care dacă o laşi să zboare aiurea te poate duce pe căi greşite, îţi poate crea complexe, fobii, şi ce e mai rău -te afundă în păcatul mândriei. Imaginaţia asta trebuie canalizată corect, rugăciunea ne poate da aripi, dar ne ţine şi cu picioarele pe pământ. Dumnezeu să ne lumineze cu al Său Har şi cu a Sa iubire de oameni. Nimic nu e mai de preț decât aceasta.