Iertarea pacatelor

Ce aș putea să fac pentru ca fiică mea să mă ierte pentru tot ce i-am greșit de-a-lungul vieții. Menționez că n-am realizat până ceva timp în urmă că educația pe care i-am dat-o timp de 22 de ani cât a fost acasă la noi, părinții ei (perioadă în care ne-am străduit pe cât ne-a fost posibil să-i asigurăm cele necesare dezvotarii personalității intelectuale și nu numai). Această s-a întâmplat în perioadă de dinainte de 1989. Și o educație religioasă a avut în condițiile de atunci. Amintesc numai că înainte de examenele de la facultate mai întotdeauna o miruiam cu ulei sfințit de la Sf. Maslu, slujbă la care ajungeam fugind de la serviciu. Cu toate acestea, după plecarea definitivă din țară împreună cu soțul ei, încă din anul 1995, fiică noastră s-a schimbat totalmente și acolo fiind și-a amintit toate „asa zisele rele” pricinuite ei de noi părinții. Ex. că am certat-o, că nu i-am dat de mâncare, că nu i-am cumpărat cărțile ce și le-a dorit (a avut cca 300 de volume de beletristică, jurnale de călătorie,etc.) Anul care a trecut ne-a invitat în Canada, acolo unde este emigrata și s-a purtat foarte urât cu noi. Mai mult ne-a spus că ne vedem ultima oară și să nu o mai căutăm. Starea sulteasca în care am găsit-o este de plâns. Fumează, bea alcool în fiecare seară ocazie cu care se certă cu noi aducându-ne aminte că ne-am comportat cum nu trebuie cu ea. Menționez că am fost puțin severi amândoi părinții, dar nu am pedepsit-o ci am căutat să o ferim de multele capcane în care ar fi putut să fie prinsă. Nu vreau să mă scuz, dar serviciile noastre au fost de așa natură că nu am putut să-i oferim o educație aleasă nici să-i arătăm prea mult că o iubim. Și care părinte nu-și iubește copilul? Acum suntem acuzați că nu o iubim și nici nu am iubit-o și câte altele, greu de crezut că pot fi reproșate de copil unui părinte. Ce ași putea face? O simt pierdută, departe de Dumnezeu, de neamuri, de tradiții și neputincioasă, lăsându-se în voia viciilor… Fiind departe și înstrăinați, nu pot decripta cauzele care au determinat această stare de lucruri. Nu a dorit să se deschidă sufletește, să comunicăm, să ne aflăm pasurile. Refuzul de a merge la medic și a se trata mă neliniștește extrem de mult. Ce pot face? Am dorit să-mi expun, să mă destăinui, să mă spovedesc, străduindu-mă să-mi amintesc toate neajunsurile și greșelile mele care au determinat o asemenea situație. Rugăciunile, acatistele, îmi sunt de mare folos. Merg și particip la slujbele Sf. Liturghii, la Sf. Maslu, țin post, mă spovedesc periodic și mă împărtășesc. Durerea rămâne în suflet că mi-am pierdut copilul și o simt și pe ea pierdută în păcate nedorind să audă de cele sfinte și de Dumnezeu în acea lume fără Dumnezeu. Mi-ați fi de mare mângâiere sufletească de ați putea să-mi dați un sfat. Doamne ajută!