Pedofilia

0
0

Sărut mâna! De curând am citit articolul „Culisele psihice ale sexualităţii. Perversiunile sexuale şi patologia familiei contemporane” unde este descrisă o perversiune care mă interesează în mod deosebit și anume pedofilia, în calitate de victimă. Poate că încerc să-mi găsesc scuze pentru felul meu păcătos de a fi, însă am câteva întrebări cu privire la acest aspect. O victimă a pedofiliei poate fi mai slabă din punct de vedere duhovnicesc? Este normală răzvrătirea mea împotriva lui Dumnezeu (în sensul că nu reușesc să mă las în voia Sa din toate punctele de vedere) și întrebarea mea: unde a fost Dumnezeu atunci când s-a întâmplat asta? Nimeni n-a știut ce s-a întâmplat până ce nu am ajuns la adolescență și am spus eu însă-mi unui cerc foarte restrâns de persoane. Nimeni nu a intervenit să oprească acel act necuviincios, deși se repetă în dese rânduri. Nimeni nu bănuia acea persoană de ceea ce făcea de fapt. Și din păcate toate aceste necunoscute nu le pot da la o parte nici acum, după 20 și ceva de ani. Cum credeți că pot proceda, duhovnicește, să mă pot lasa în voia lui Dumnezeu. Știu că El toate le face bune, însă, poate și voit, poate și involuntar, deși îmi doresc, mă încăpățânez pur și simplu să nu am încredere în cei de sus (în Dumnezeu și în sfinți). Nu știu dacă vă pot descrie în cuvinte ceea ce voiesc a spune, însă știu un lucru: că durerea de a nu avea încredere în Dumnezeu este mare. Cu alte cuvinte: există ceva cuvinte de încurajare pentru acest gen de victime? În aceste cazuri este într-adevăr o slăbiciune necredință sau este doar o reavoință? Răspunsul la ultima întrebare îmi arde sufletul. Vă rog să-mi răspundeți cum v-o îndemna Dumnezeu mai bine. Vă mulțumesc!

  • AG a întrebat 12 ani ago
  • last edited 2 săptămâni ago
  • You must to post comments
0
0

Dragă soră, nu ești singura care te lupți cu așa dilemă, dar pentru a putea trece peste problema care ți sa întâmplat trebue să înveți cei aceia smerenie, în deplină opoziție cu mândria stă smerenia. Precum mândria este izvorul tuturor patimilor, tot astfel și smerenia este maica tuturor virtuților.Omul a fost creat pentru smerenie, iar nu pentru mândrie. O cunoaștere de sine mai adâncă și mai adevărată il poate încredința de aceasta. Dumnezeu a rânduit toate cele ce-l înconjoară pe om astfel încât acestea să-i slujească acestuia spre smerire, iar nu spre mândrie.Una din cele dintâi calități ale smereniei este blândețea. Omul cu adevărat smerit este blând, nu numai atunci când toți sunt atenți și amabili cu el, ci și atunci când este hulit și ponegrit. El nu se tulbură, nu se înfurie, ci toate le rabdă în tăcere. Cel smerit nu poate să nu fie blând, căci îl liniștește harul lui Dumnezeu ce se odihnește în el.Se spune că marea, care este veșnic învolburată și agitată, se  îmblânzește când asupra ei se lasă ceața deasă. Asemenea se întâmplă și cu sufletul neliniștit al omului, când asupra lui se pogoară harul Sfântului Duh. Și un astfel de suflet este cel smerit. Zbuciumul, furtunile, neliniștile sunt specifice sufletelor mândre. Sfântul Ioan Scărarul spune: „În inimile blânde Se odihnește Dumnezeu; iar sufletul neliniștit este sălaș al diavolului.”

Omul smerit rabdă cu bărbăție disprețul celorlalți, și sincer socotește că merită aceasta. Se poartă cu blândețe, sinceritate și plin de dragoste cu oamenii josnici, căci cei smeriți întotdeauna au o blândețe minunată.

Prot Victor Mihalachi

  • You must to post comments
Afișare 1 rezultat
Răspunsul tău

Te rog să te mai întâi pentru a trimite.