Nasterea

Bună ziua! De ceva timp mă chinuie nişte gânduri şi m-am gândit că poate găsesc alinare sufletească la dvs. Sunt proaspăt căsătorită, şi peste câteva luni împlinesc 20 de ani. Îmi iubesc mult soţul, şi el la fel mă iubeşte pe mine, dar ceea ce mă nelinişteşte este că nu ştiu cum să mă rog mai corect, astfel ca Bunul Dumnezeu să mă lumineze şi să mă îndrepte pe cărarile Lui. Soţul îşi doreşte foarte mult un copil, pe când eu eram atât de convinsă şi motivată că vreau mai întâi să încep cel puţin în toamnă facultatea, ca mai apoi să am posibilitatea să-mi iau an academic ca să pot da naştere şi îngriji copilul pe care îl dorim. De ceva timp am aflat că cumnata mea este însărcinată cu al 3-lea copil, şi mi-I ruşine să recunosc asta, dar am început să-i invidiez că sunt şi or să fie atât de bogaţi sufleteşte, având 3 copii, pe când noi nici unul. Ştiu că sunt slabă şi mă las influenţată de diavol, gândid în felul acesta, dar mă stărui să-L rog pe Dumnezeu în rugăciunile mele să mă facă să văd ce-i mai binevenit pentru mine, să mă grăbesc a da naştere de prunci, sau să-mi continui studiile, pe care şi aşa le-am întrerupt pe un an, pentru că m-am mutat în altă ţară şi nu am putut imediat să intru la facultate. O problemă din cauza căreia am evitat conceperea unui copil în cele 6 luni de căsătorie, ar fi că eu singură mă simt un copil având 19 ani, mi-i frică că nu o să fac faţă responsabilităţilor, că sunt fără experienţă de viaţă, fără mamă sau soacră în străinătate, că nu o să fiu o mamă şi o soţie bună în acelaşi timp, uneori simt o alinare de la Dumnezeu că toate grijile ar trebui să i le las Lui, dar mereu mă întorc la frica de responsabilităţi şi neputinţă. Cunosc foarte bine informaţia despre menirea familiei pentru că îmi place să mă îndeletnicesc cu citirea articolelor de pe site-ul dvs, dar oricum nu găsesc curaj îndeajuns ca să lupt cu temerile mele care mă însoţesc mereu.