Dumnezeiescul și marele apostol Pavel ne spune că: „Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit și la inima omului nu s-a suit, pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”. Nu au nici o comparație, căci la inima omului nu s-au suit și cugetul nu poate înțelege desfătările raiului, eterne și îmbătătoare de dragoste Dumnezeiască. Ceea ce-i pământesc e efemer și nestatornic, cele cerești – veșnice și stătătoare. Dar fiindcă nu este bine nici a tăcea despre acea fericire și frumusețe, din cele ce am învățat din Sfânta Scriptură și din învățăturile Sfinților Părinți, voi îndrăzni a aduce prin cuvânt, o umbră oarecare a acelor neumbrite și veșnice veselii, ca prin cele prea mici să suim înțelegerea noastră, după putere, la cele preamari și cu preaminunata frumusețe împodobite. Și cu cuvintele dumnezeiescului ierarh Vasile cel Mare, să începem a zice că: „acolo sunt livezi preadulci la vedere, cu multă și negrăită verdeață, și preafrumos împodobite; acolo floarea nu strălucește puțină vreme și apoi lipsește, ci îndelungata vreme și viețuitoare îi este veselia, și nesfârșită este îndulcirea ei. Buna mireasmă este fără de saț, frumoasa lor culoare de-a pururea strălucește și puterea vânturilor nu le slăbește. Lunile cele noi nu le vestejesc, înghețurile nu le îngheață, arsura soarelui nu le usucă; ci un duh măsurat, care dă oarecare subțire și dulce suflare, ușor și cu dulceață suflă asupra lor, neîmpilat de vreme și nevestejit în veac, păzind sporul lor. Iar frumusețea sadurilor celor de acolo este și ea vrednică de facerea și sădirea Celui ce le-a sădit: unele sunt foioase și unele sunt cu desișuri, altele fac numai o singură ramură pe an, altele multe ramuri, altele cu ramuri preaînalte și din toate părțile înverzite…” Și după multe, zice: „Care cuvânt va putea să arate mulțimea dulceții și frumuseții aceleia?… Acolo sunt și neamuri de nenumarate feluri de păsări, care prin floarea aripilor și prin dulcea versuire a glasurilor lor, aduc o dulceață negrăită, încât oamenii cei drepți de acolo se desfătează și se îndulcesc prin toate simțurile: pe unele văzându-le, iar pe altele auzindu-le; pe  altele pipăindu-le, pe altele mirosindu-le și din altele gustând…” Și apoi zice: „Dacă ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit, nici la inima de om nu s-au suit, apoi cine dar este acela care să le povestească, și cum gândul nostru le va încăpea?!…” Iar apoi, arătând că îndoit este Raiul, adică este alcătuit  din cele simțite, și din cele gândite, zice: „Precum în Legea Veche, era cu adevărat și lucrul cel simțit, dar se făcea și o închipuire a acelui înțeles, așa și Raiul îl înțelegem și trupește, dar îl tâlcuim și duhovnicește…” Mai departe, arătând despre acele nespuse duhovnicești veselii, zice: „Acolo pornirile râului veselesc cetatea lui Dumnezeu” (Psalmi 36, 4), și iarăși că: „râu ieșea din Eden [desfătare], ca să adape Raiul” (Facerea 2, 6). Și acestea zicându-le despre râurile darului Duhului Sfânt, ce veselesc negrăit pe cei drepți, zice apoi: „Deci ispitește-te ca prin învățăturile acestea să vii întru înțelegerea Raiului aceluia și să ajungi și tu la zorile dumnezeieștii lumini… De ești trupesc, și mare îndulcire socotești din cele simțite, ai închipuirea aceea a Raiului celui trupesc și săturarea cea preadulce, și te sârguiește către acestea, fiindcă acolo vei afla desfătarea neîncetată. Iar de ești duhovnicesc și cugeți mai înalte decât îndulcirile cele trupești, suie-te cu gândul către frumusețea îngerilor, învață-te cu de-amănuntul roadele dreptății” (Cuv. despre Rai, in Hexaimeron, București, 1826, ff. 70-72). Dacă găsiți și simțiți ceva asemănător pe pământ, atunci sunteți în rai, de nu, atunci să tânjim și răvnim mereu spre locul cel de veci!

Doamne, desfătarea mea ești Tu, milostivește-te spre mine!