tatal

0
0

Sărut mâna, părinte. Nu ştiu cum să vă spun, dar ştiu ce o să-mi răspundeţi. Respectă-ţi părinţii şi vei trăi mulţi ani pe pământ. Tatăl meu e un om oribil, încă de mică ţin minte că o bătea pe mama din orice, venea mereu beat acasă şi făcea scandal. Aşa e şi acum la 50 de ani. Cu nimic nu se poate îndrepta. Eu am 26 de ani şi îl urăsc aşa cum nu am urât pe nimeni, pentru tot ceea ce face şi a făcut, ne-a distrus copilăria mie şi fratelui meu şi multe alte lucruri urâte pe care le-a făcut şi nu vi le pot spune de ruşine, cum să-l pot ierta? Cum să pot să fiu o fiică bună? Şi fratele meu e în aceiaşi situaţie ca şi mine.

  • simona a întrebat 11 ani ago
  • last edited o săptămână ago
  • You must to post comments
0
0
La scurt timp după ce s-a căsătorit cu Mioara, lui Victor i-a murit mama. Tatăl său era bătrân si bolnav si nu mai avea cine să îl îngrijească, asa că s-a hotărât să îl ducă la un azil de bătrâni.
– Dar nu crezi că ar fi mai bine să stea cu noi? îl întrebă Mioara.
– I-am cerut părerea mătusii mele, care mi-a spus că nu e bine ca tata să stea aici. Ar fi un motiv de tensiune permanentă, ori noi nu avem nevoie de asa ceva. Te iubesc prea mult ca să vreau să mă cert cu tine din cauza lui.
– Cel mai bine este să ne sfătuim cu duhovnicul, să vedem ce zice.
Duminică s-au dus la biserică si după slujbă au rămas să stea de vorbă cu părintele.
– Sunteti siguri că vreti să îl luati la voi? Nu cumva să îl luati si după aceea să cârtiti, că o să fie mai neplăcut pentru el să fie izgonit din casa fiului care a încercat să se arate iubitor.
– Mioara vrea, mie mi se pare că ar fi o cruce cam grea pentru noi.
– Părinte, eu o să îi gătesc, eu o să îi spăl hainele. Tot avem o cameră liberă.
Victor nu se lăsa usor convins:
– Da, Mioara, dar o să avem copii, or să crească si unde o să îi tinem? În cameră cu bunicul?
– Lasă zilei de mâine grija ei, spuse părintele. Dacă peste câtiva ani nu o să mai aveti loc în casă, să zicem că îl veti duce pe bătrân la azil. Dar, oricum, i-ati oferit câtiva ani de liniste si vă va fi recunoscător. Stim noi câti ani va mai trăi el? Nu. Dacă vă încumetati să îl luati la voi, eu vă dau toată binecuvântarea mea.
La început, bătrânul nu a fost de acord să locuiască la fiul său, dar, la insistentele nurorii sale, a acceptat. Vreme de câteva luni în casă a fost liniste. Duminica mergeau cu toti la biserică si în fiecare seară spuneau câteva rugăciuni împreună.
Dar, când Mioara a rămas însărcinată, situatia s-a schimbat. Femeia a fost în pericol să piardă sarcina, asa că doctorii i-au recomandat să stea acasă si să nu facă prea mult efort. Încetul cu încetul, pentru că Victor nu reusea să facă toată treaba, fiind foarte obosit de programul de la serviciu, în casă au apărut mici neîntelegeri. Bătrânul era din ce în ce mai nemultumit, mai cârtitor. Se si îmbolnăvise, si boala îl făcea să fie mai mânios.
– Mai bine mă duceati la azil. Asta nu e viată. Nu mai vreau să stau aici.
Mioara îi suporta capriciile din ce în ce mai greu:
– Victor, nu mai rezist. Eu am avut ideea de a-l aduce la noi, eu zic să îl ducem de aici. Stresul îmi afectează pruncul.
– Bine, cum spui. O să mă interesez să văd unde îl putem duce.
Duminica următoare, când au vorbit cu părintele, acesta i-a certat:
– Ati dat putin de greu si acum dati înapoi? Răbdati-l, că doar e al vostru. Nu îl părăsiti acum, pentru că la azil o să-i fie si mai greu. Tineti-l măcar încă o vreme.
– Părinte, spuse Victor, dar de ce să simtă pruncul nostru stresul Mioarei? Pentru binele copilului meu, vreau să îl duc pe tata de acasă.
– Victore, nu eu v-am pus să îl luati la voi. Dacă îl părăsiti acum, vă va pedepsi Dumnezeu. Dacă îl răbdati, pentru răbdarea voastră Dumnezeu vă va binecuvânta si pe voi, si pe prunc.
– Fie, părinte, facem cum ziceti dumneavoastră, zise Mioara.
– O să vă pomenesc, ca să aveti putere să treacă toate cu bine. Dar el unde este, de ce nu a venit la slujbă?
– Se simte rău astăzi. A rămas acasă.
– Asteptati-mă putin, că termin de vorbit cu lumea si vin la voi, vreau să îi spun ceva. Ne duce părintele diacon cu masina.
Când au ajuns, părintele intră numai cu diaconul în camera în care stătea bunicul:
– Sărut-mâna, părinte, mă bucur să vă văd.
– Eu nu mă bucur când aud cum te porti. Se poate să cârtesti atâta? Nu te gândesti la nora ta, la pruncul ei, sau la fiul tău? Tu esti crestin? Nu îti dai seama că ei te îngrijesc în numele Domnului? De ce le îngreunezi crucea? Vrei să îti pierzi mântuirea? Nu îti dai seama că viata ta se apropie de sfârsit? Vrei să ajungi în iad? Încetează. Dacă vrei să te mântuiesti, încetează. Prigonindu-i pe ei, Îl prigonesti pe Hristos. Si ce folos că ai trăit atâtia ani o viată crestină, o viată de nevointă, dacă la sfârsit pierzi cununa? Dumnezeu să te ierte, frate, si să îti dea gândul cel bun, zise părintele, si iesi din cameră. Îi binecuvântă pe soti si plecă în grabă.
În masină, diaconul îl întrebă:
– De ce v-ati purtat atât de dur? E prima oară când vă văd asa aprins.
– Trebuie să stii când să mângâi si când să certi. Acum, bătrânul avea nevoie să fie zgâltâit putin. Cred că o să fie bine până la urmă.
Duminica următoare, după slujbă, cei trei – Mioara, Victor si tatăl acestuia – l-au rugat pe preot să îi spovedească. Tinerilor le părea rău că nu au fost mai răbdători, iar bătrânului că se lăsa biruit de mânie. Părintele i-a spovedit si le-a dat câteva sfaturi.
În casă a apărut din nou linistea. Ba chiar, pentru rugăciunile si dragostea tinerilor, Dumnezeu l-a vindecat pe bătrân de neputinta sa. Bătrânul a mai trăit câtiva ani, apucând să îsi vadă nepotii. Si a trecut la Domnul chiar într-o duminică în care se împărtăsise.
Diaconul, văzând cum stăteau lucrurile, le spunea enoriasilor:
– Să îl ascultati pe părinte si când vă ia cu binisorul, si când vă mustră. Că tot ce face, luminat de Dumnezeu face.

Un oarecare Evloghie, scolastic alexandrin, fiind rănit de dragoste dumnezeiască, lepădându-se de lume si risipind cele ale sale, afară de putine ce si-a lăsat spre chiverniseală si neputând lucra, a socotit cum să pună în rânduială cele pentru sine. Că nici în sobor de părinti nu îndrăznea să intre, nici singur să petreacă nu voia.
Deci asa aflându-se, a găsit un bubos lepădat în târg, care nu avea nici mâini, nici picioare, decât limba întreagă si milă astepta de la oricine trecea pe lângă dânsul. Văzându-l Evloghie si umilindu-se la inimă, s-a rugat lui Dumnezeu si a făcut făgăduintă Domnului, zicând: „Doamne, pentru numele Tău iau acest bubos si îl odihnesc, până la ziua mortii lui, ca si eu printr-însul să mă mântuiesc. Dăruieste-mi dar, Doamne, răbdare de a-i sluji!”.
Apoi, apropiindu-se de bubos, i-a zis: „Voiesti să te iau în casa mea si să te odihnesc?”. Zis-a acela: „Măcar de ai vrea, dar eu sunt nevrednic”. Si i-a zis Evloghie: „Mă duc să aduc un măgar si te iau acolo”. Deci s-a învoit acela cu multă bucurie. Si, aducând măgarul, l-a ridicat si l-a dus la gazda sa. Si îngrijea de dânsul cu toate cele de trebuintă, spălându-l, ungându-l, purtându-l si cu osârdie întru toate slujindu-i cincisprezece ani. Apoi a năpădit diavolul asupra bubosului si sălbăticindu-l fără socoteală împotriva lui Evloghie, l-a întărâtat spre ocări si vorbe rele.
Acela a început să-l ocărască pe Evloghie, zicând: „Mâncătorule de stăpân, ai furat bani străini si poate, rob fiind, l-ai prădat pe stăpânul tău si cu neputinta mea vrei să tăinuiesti ca si cu o facere de bine si m-ai luat la casa ta ca prin mine să te mântuiesti”.
Iar Evloghie i se ruga, zicând: „Nu! Nu-mi zice astfel de cuvinte! Spune-mi cu ce te-am mâhnit si mă îndreptez!”.
Iar el zicea: „Nu-ti voiesc aceste momeli, du-mă si mă leapădă în târg! Mai bun îmi este mie târgul acela decât odihna ta”.
Evloghie zicea: „Mă rog, odihneste-te, de orice te mâhnesti”.
Iar el mai vârtos sălbăticindu-se de mânie, strigând, zicea: „Nu doresc să fiu cu tine singur! Gloate voiesc!”. I-a zis Evloghie: „Eu îti aduc acum multime de frati”. Iar el, necăjindu-se iarăsi, i-a zis: „Vai mie, ticălosului! Fata ta nu vreau s-o văd si nici să-mi aduci pe cei asemenea tie mâncători în zadar!”. Si scuturându-se, iarăsi a strigat: „Nu voiesc, nu voiesc! În târg voiesc! O, silă! Aruncă-mă unde m-ai găsit!”. Dacă ar fi avut mâini, n-ar fi pregetat să se spânzure, sau cu sabie să se omoare, într-atâta l-a sălbăticit dracul.
Atunci Evloghie, nepricepând ce să facă, cu sfatul pustnicilor cei aproape de dânsul, a hotărât să meargă la marele Antonie cu bubosul si să-i spună pricina si, cum va zice acela, asa să facă. Momindu-l si punându-l în luntre, s-a dus la mănăstirea ucenicilor marelui Antonie, unde se zicea că vine sfântul din munte, uneori la zece zile, alteori la douăzeci, spre folosul celor adunati. S-a întâmplat că după ce a venit Evloghie, a doua zi a venit si marele Antonie, seara târziu, îmbrăcat cu o haină de piele (precum Cronie mi-a povestit, care atunci era de fată).
Heretisindu-i pe toti cei ce erau acolo si sezând, întâi pe Evloghie l-a chemat pe nume, cu toate că niciodată nici nu l-a văzut, nici despre dânsul n-a auzit ceva. Evloghie, cu toate că de trei ori a fost chemat de marele Antonie pe nume, n-a răspuns, socotind că altcineva este chemat de Antonie cu numele acesta. Iar el iarăsi a zis: „Tie îti zic, celui ce ai venit din Alexandria!”. Atunci i-a răspuns Evloghie: „Ce poruncesti, rogu-te?”. I-a zis lui Antonie: „De ce ai venit aici?”. A răspuns Evloghie: „Cel ce ti-a descoperit numele meu si toate cele despre mine ti-a descoperit.”
Zis-a sfântul: „Stiu pentru ce ai venit! Dar înaintea tuturor fratilor spune, ca să stie si ei!”. Atunci a spus Evloghie înaintea tuturor, de fată fiind si bubosul: „Omule al lui Dumnezeu, pe acest bubos l-am găsit în târg lepădat si trecut cu vederea. Fiindu-mi milă de dânsul, m-am rugat lui Dumnezeu să-mi dea răbdare pentru dânsul si m-am făgăduit lui Hristos Dumnezeu ca până în sfârsit să-l caut ca pe un bolnav si el să se odihnească prin mine, iar eu să mă mântuiesc printr-însul. Asadar, l-am luat la casa mea si iată, de cincisprezece ani, după putinta mea, îi slujesc! Si acum, după atâta vreme, nu stiu ce rău a pătimit de la mine, că tare mă tulbură. Si am socotit să-l lepăd, fiindcă mă sileste la aceasta. De aceea am venit la sfintia ta, să mă sfătuiesti ce trebuie să fac si să te rogi pentru mine, că tare mă tulbură”.
Atunci i-a zis Antonie cu glas apăsat si aspru: „Îl lepezi, Evloghie? Dar Cel ce l-a făcut nu-l leapădă. Tu îl lepezi pe el? Ridică Dumnezeu pe cel mai bun decât tine si îl adună”. Iar Evloghie acestea auzind, s-a sfiit si s-a speriat. Apoi întorcându-se sfântul către bubos, a început cu vorba a-l bate ca si cu un bici: „Bubosule, nevrednicule de pământ si de cer, nu încetezi luptându-te cu Dumnezeu si întărâtându-l pe frate? Nu stii că Hristos este Cel ce îti slujeste tie? Cum îndrăznesti asupra lui Hristos unele ca acestea a grăi? Oare nu pentru Hristos s-a robit spre slujba ta?”. Astfel, bătându-l pe bubos cu cuvinte usturătoare, lăsându-i, a vorbit cu ceilalti frati cele spre trebuinta fiecăruia.
Apoi iarăsi luând cuvântul către Evloghie si către bubos a zis: „Duceti-vă, fiilor, cu pace si nu vă despărtiti unul de altul, ci, lepădând toată mâhnirea pe care dracul a băgat-o în voi, cu curată dragoste întoarceti-vă la chilia în care ati zăbovit! Că ispita aceasta v-a venit de la satana. Fiindcă a văzut că amândoi sunteti spre sfârsit si de cununi vă veti învrednici de la Dumnezeu, el prin tine si tu prin el. Deci nu cugetati altceva, nu cumva venind îngerul pe care acum Dumnezeu vi-l trimite să nu vă afle împreună la un loc si să vă lipsiti de cununi.”
Grăbindu-se bărbatii, s-au întors la locul lor cu desăvârsită dragoste. Peste trei zile s-a săvârsit fericitul Evloghie, si după alte treizeci si sapte, s-a dus către Domnul si cel la trup bubos, iar la suflet sănătos. Deci Cronie, zăbovind la locurile Tebaidei, s-a pogorât după patruzeci de zile la mănăstirile Alexandriei si s-a întâmplat în aceeasi zi a i se săvârsi de către frati, lui Evloghie, pomenirea cea de patruzeci de zile, iar bubosului cea de trei zile.
Aflând Cronie, s-a înspăimântat. Si a povestit părintilor ceea ce mai înainte a zis pentru ei Antonie. Că acesta a fost atunci tălmaci cuvintelor si celor ce a spus Evloghie către Antonie, grăind elineste si celor ce a răspuns Antonie către Evloghie si către bubosul, vorbind în limba egipteană, în care tuturor le vorbea cuviosul, nestiind altă limbă. (1-442)

  • You must to post comments
Afișare 1 rezultat
Răspunsul tău

Te rog să te mai întâi pentru a trimite.