educația

Sărut mâna, părinte. Avem o mare problemă, zic eu și aș dori un sfat de la dvs. Suntem o familie (de 45 ani eu şi 49 soțul ), care de 2,5 ani am înfiiat o fetiță (acum ea are 10 ani ). Este frumușică, foarte isteață, dar are probleme cu învățatul și făcutul temelor, în sensul că nu vrea să le facă singură, ci doar cu cineva lângă ea. Noi o iubim tare mult, însă ea îl preferă mai mult pe taică-său (vrea să facă lecțiile cu el, să doarmă cu el). Eu credeam că și ea ne iubește pe noi, însă se pare că ne-am înșelat. Ieri mă simțeam rău și nu știam dacă voi putea ajunge la seviciu, ea se învârtea pe langă mine și mă întreba cum mă mai simt; eu îi spuneam că nu cred că mă duc la serviciu; ea s-a dus la taică-său și i-a spus: „aoleu, asta nu se duce mâine la serviciu, ce mă fac, că stă pe capul meu?” Dimineața o duce unul din frați la școală și se ferește să o ducem noi, iar azi am aflat, de fapt ne-a zis în față că suntem prea bătrâni pentru ea și îi e rușine cu noi, că alți copii au părinți mai tineri! Nu vă spun ce am simțit în sufletul meu, parcă mi-a înfipt un cuțit și am plecat din cameră căci mă nepădiseră lăcrimile și nu am vrut să mă vadă! Părinte, vă rog din suflet să ne dați un sfat, căci atunci când i-am propus să o caut pe mama ei, ca să se ducă la ea, a fost de acord! Acum îmi dau seama că ne învârte pe degete un copil de 10 ani, ce teatru știe să joace și ce materialistă este! Ce să facem părinte, să încercăm să-i găsim familia naturală? Mă gândesc că nu are rost să stea cu noi, dacă ea nu ne iubește, ca să-i facem silă! Cu toate acestea, noi nu vrem s-o dăm, pentru că o iubim mult și ne-am asumat o responsabilitate adoptându-o ! Dar noi vrem binele copilului, nu al nostru! Ce ne sfătuiți să facem?