Vreau să vă spun că mă doare mult acest lucru, căci e o patimă grea și dureroasă. Am răspuns la multe întrebări de acest gen și vă putem spune că este o icoană: ”Potirul nesecat”, către Maica Domnului, care e făcătoare de minuni. Și vă îndemn să v rugați mult pentru soț, și Domnul prin ale dvs rugăciuni, răbdare, suferință și smerenie, vă mântui bărbatul dvs. Vreau să adaug mai mult despre această grea patimă. Și dacă aveți posibilitatea să-i dați și soțului să citească aceste rânduri. Dacă vom cerceta istoria omenirii de la Adam până-n zilele noastre vom vedea că alcoolismul nu l-a făcut niciodată fericit pe vreun om. Este trist să vezi un alcoolic care nu poate învinge această patimă, care-şi scoate cu disperare din când în când sticluţa cu alcool din sacou şi trage câteva înghiţituri crezând că astfel îşi va rezolva toate problemele existenţiale care au apărut în viaţa lui pe neprins de veste. Cât de dureroasă şi tristă n-ar fi această viaţă, dacă mai este îngreuiată cu povara alcoolului, ea devine şi mai grea şi mai insuportabilă.  Mâncarea şi băutura ne-a fost dăruite nouă spre desfătare, dar ca atare aceste două elemente sunt o preînchipuire a hranei celei veşnice care ne va aduce viaţa cea veşnică. În „Învăţătura celor doisprezece Apostoli” se spune: „Mâncare şi băutură ai dat oamenilor spre desfătare, ca să-Ţi mulţumească Ţie (Doamne), iar nouă ne-ai dăruit, prin Fiul Tău, mâncare şi băutură duhovnicească şi viaţă veşnică (adică Sfânta Împărtăşanie)”. Atunci când creştinul face abuz de băuturi alcoolice el se depărtează de Dumnezeu, de tot ceea ce este sfânt, înaintând spre alte patimi şi pofte urâte. Sfântul Clement (ucenicul Sfântului Apostol Petru şi episcop al Romei din sec. I-II) scria creştinilor din Corint următoarele: „Aşadar, pentru că suntem parte sfântă să facem fapte de sfinţenie, să fugim de beţii şi de pofte urâte…”. Atunci când omul alege calea alcoolismului, îngerul primit la Sfântul Botez (Evrei 1, 14) se depărtează de el, şi se apropie îngerul întunecat slujitor al întunericului care-l îndeamnă pe om la tot felul de păcate şi fapte urâte. Herma, un scriitor bisericesc din sec. II (fratele lui Pius I, episcopul Romei de atunci) scria în opera sa „Păstorul”: „Ascultă, mi-a zis el (păstorul). Când vine peste tine pofta de cheltuieli mari cu multe mâncări, cu băuturi ameţitoare, cu multe beţii şi cu felurite petreceri… cunoaşte că el, îngerul cel întunecat s-a suit la inima ta, din faptele lui îl vei cunoaşte”.
În una din omiliile Sale la Postul cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare († 379) arată că „beţia duce la desfrâu. Socot că nu trebuie să mă străduiesc atât de mult ca să vă îndemn să postiţi, cât trebuie să vă îndemn să nu cădeţi astăzi în păcatul beţiei. Da, mulţi postesc fie din obicei, fie că se ruşinează de alţii. Mă tem, însă, de beţie, pe care iubitorii de vin o păstrează ca pe o moştenire părintească. Unii, lipsiţi de judecată, ca şi cum ar pleca într-o călătorie îndepărtată, beau astăzi mult vin, ca să le ajungă pentru cele cinci zile de post. Dar nu ştii oare că pântecele nu ţine ce bagi în el? Beţia este duşman al lui Dumnezeu; postul, început al pocăinţei. Deci, dacă vrei să vii la Dumnezeu, fugi de beţie! Fugi, ca nu cumva să te îndepărtezi şi mai mult de Dumnezeu”.
Beţia, spune în continuare Sfântul Vasile cel Mare, este demon de bună voie băgat în suflete de către plăcere, beţia mamă a păcatului, vrăjmaşă virtuţii, face fricos pe cel viteaz, desfrânat pe cel înfrânat; nu ştie de dreptate, ucide chibziunţa. După cum apa stinge focul, tot aşa şi vinul nemăsurat întunecă minte. Cel care prin beţie se lipseşte pe el de raţiune „s-a alăturat dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor”. Dar, mai bine spus, eu aş zice că beţivii sunt mai fără de minte chiar decât dobitoacele. Toate animalele cu patru picioare, chiar fiarele, au rânduite pornirile lor spre împreunare; dar cei cu sufletul stăpânit de beţie şi cu trupul plin de fierbinţeală nefirească sunt aţâţaţi spre împreunări necurate şi ruşinoase şi spre plăceri în orice timp şi în orice ceas. Beţia nu-i ia omului numai judecata, ci îi schimbă şi simţurile şi-l face pe cel ce se îmbată mai rău decât un dobitoc. Iată cât de grave sunt după Sfântul Vasile cel Mare urmările beţiei.
Cum să ne tămăduim de boala beţiei?
Răspunsul îl găsim la Sfântul Vasile cel Mare: „Postul să tămăduiască beţia! Psalmii, cântecele ruşinoase! Lacrima să fie leacul râsului! În loc de dans, să se încovoaie genunchiul! În loc de bătutul din palme, să se lovească pieptul! În locul podoabei hainelor smerenia! Dar, peste toate, milostenia să te răscumpere de păcat: „Răscumpărarea bărbatului este bogăţia lui” (Proverbe 13, 8). Fă-ţi tovarăşi ai rugăciunii tale pe mulţi din oropsiţii soartei şi va fi alungat de la tine orice gând de desfrânare! Când poporul israilitean s-a aşezat să mănânce şi să bea şi s-a sculat să joace (Ieşire 32, 6) – jocul lor era închinare la idoli – atunci leviţii şi-au înarmat mâinile împotriva fraţilor lor şi şi-au sfinţit mâinile pentru preoţie… 
…datorită unor răutăţi ca acestea, bărbaţii la un loc cu femeile se încing la joc unii lângă alţii; îşi dau sufletele lor demonului iubitor de vin şi se rănesc unii pe alţii cu săgeţile patimilor. Pe cine să plâng? Pe fetele care nu ştiu de nuntă sau pe cele care au luat jugul căsniciei? Cele dintâi s-au întors de la astfel de petreceri cu fecioria pierdută, iar celelalte n-au mai adus soţilor curăţia trupurilor lor. Chiar dacă unele au înlăturat păcatul din trup, au primit totuşi negreşit stricăciunea în suflet. Acelaşi lucru am să-l spun despre bărbaţi. Au văzut rău, au fost văzuţi rău, că „cel care se uită la femeie spre a o pofti pe ea a şi făcut desfrânare… Dacă întâlnirile întâmplătoare au atâta primejdie pentru cei care se uită cu curiozitate, apoi întâlnirile puse la cale de mai înainte spre a vedea femei, care ajung neruşinate din pricina beţiei, care fac fel de fel de mişcări ca să aţâţe pe privitori, care cântă cântece de ruşine, în stare ca numai auzite să înfigă în cei neînfricaţi boldul păcerii, ce vor spune sau cum se vor apăra cei care au cules un roi de păcate din nenumărate spectacole ca acestea? Oare nu cumva pentru asta au privit, ca să li se deştepte poftele? Deci potrivit hotărârii de neînlăturat a Domnului, sunt vinovaţi de păcatul preacurviei. Vinul îneacă raţiunea; şi, ca un roi de albine, aţâţă patimile şi plăcerile. Care trăsură, fără vizitiu, trasă de mânji şi purtată la întâmplare de valuri, nu este mai în mare nesiguranţă decât un beţiv?. Beţia îl face pe om să-şi piardă dreapta judecată. Binecuvântarea lui Dumnezeu se depărtează de la un astfel de om. Asupra lui vine blestemul lui Cain, ucigaşul de frate: „– Pentru ce atragi asupra ta blestemul lui Cain, îl întreabă Sfântul Vaslie cel Mare pe alcoolic, ca să tremuri şi să te vânzoleşti toată viaţa?” Într-adevăr, toate cuvintele Sfântului Vasile cel Mare arată clar imaginea reală a celor robiţi de alcoolism.  Din cele spuse de Sf. Vasile mai sus putem observa că cuvintele lui nu este nicidecum străine perioadei în care trăim. El ne vorbeşte prin scrierile sale ca şi cum ar fi trăit în vremurile noastre. Sfântul Chiril al Ierusalimului († 386), un scriitor bisericesc din secolul IV ne învaţă că beţia este unul din scopurile pentru care se luptă potrivnicul neamului omenesc pentru a-i abate pe creştini de la calea mântuirii: „…deoarece Satana este variat în rătăcirile produse, nu le îngăduie (celor botezaţi) să cugete cu înţelepciune cele ce se cuvin, ci împingându-i la rele, îi convinge să se teamă de har. Prin aceasta îi cheamă la răutatea plăcerii, la vin şi beţie, ca la ceea ce le este de folos să vadă şi să cugete”. De cele mai multe ori patima beţei apare în sufletele oamenilor care nu sunt deprinşi cu rugăciunea şi cu postul, cu privegherea (Matei 26, 41),10 care nu sunt obşnuiţi cu studiul Sfintei Scripturi. Necunoscând învăţătura Sfântei Scripturi faţă de alcoolism, neştiind de deprinderea şi dulceaţa rugăciunii şi a postului, un astfel de „creştin” cade repede în deznădejdea beţiei, nebănuind că îndemnul de a bea este sădit în inima lui de duhurile cele rele.11 Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „dracii care războiesc sufletul în lipsa virtuţii sunt aceia care îl învaţă desfrâul şi beţia, iubirea de argint şi cele asemenea”.
Concluzie: Iată că am văzut cât de frumos vorbesc Sfinţii Părinţi despre patima acoolismului. Luptând împreună cu cei bolnavi de alcoolism împotriva acestei patimi, ei au cunoscut cum apare în suflet acest păcat, cum se agravează în om această boală, şi de asemenea au ştiut cum se pot vindeca cei îmbolnăviţi de alcoolism. În Constituţiile Apostolice, Sfântul Vasile cel Mare face o radiografie a alcoolismului prezentând în mod amănunţit cum ajunge un om, fără să-şi dea seama, să fie împătimit de alcool: „…adeseori câte unul dintre noi în tinereţe a urmărit înţelepciunea, dar după aceea pe furiş s-a strecurat plăcerea, s-au pus în mişcare plăcerile după natură, a slăbit rugăciunea. Vinul devenind stăpânul tinereţii, se pierde înţelepciunea (cumpătarea) şi omul devine altul decât cel care trebuie. Astfel se produc schimbările, fiindcă nu ne împotrivim patimilor cu gând curajos. De aceea, se cuvine ca fiecare să pună la contribuţie toate puterile lui şi să roage cu îndrăzneală pe Dumnezeu să-i stea într-ajutor. Pentru că dacă cineva din lenevie se lasă stăpânit de patimi şi se predă vrăjmaşilor, cu acesta Dumnezeu nu se aliază şi nici nu-l ascultă; căci, lăsându-se stăpânit de păcate, s-a îndepărtat pe sine de Dumnezeu”.
Pentru a scăpa din robia alcoolului este nevoie în primul rând de bunăvoinţă de a lupta împotriva acestui păcat. Dar învingerea acestui păcat nu este posibilă fără duhovnic, fără sfatul şi rugăciunea duhovnicului. Duhovnicul va şti să ofere tratamentul potrivit celui împătimit de alcoolism. Iar cel mai puternic antidot împotriva alcoolismului14 şi împotriva oricărei patimi este Sfânta Împărtăşanie pe care trebuie s-o primim cu căinţă sinceră pentru păcatul săvârşit. Sfânta Împărtăşanie constitue adevărata hrană şi băutură care face părtaşi bucuriei cele veşnice pe toţi cei ce se împărtăşesc din ea „cu frică şi cu cutremur”. Acest Pahar, această hrană este mult superioară bucuriei păcătoase pe care o simţi în timpul beţiei, pentru că în el se ascunde bucuria veşnică a comuniunii cu Dumnezeu. Acelaşi Sfânt Vasile cel Mare ne îndeamnă „să luăm parte cu toţii la paharul cel cumpătat pe care Înţelepciunea l-a umplut şi ni l-a pus deopotrivă înaintea tuturor, ca fiecare să bea din el atâta cât poate”. Sper ca soțului dvs, să-i ajungă în suflet cuvintele sfinte ale Părinților noștri și să-i fie spre ajutor ulterior.

Înţelepciunea şi-a amestecat paharul ei şi a junghiat jertfele ei, adică „hrana celor desăvârşiţi, ale căror simţuri sunt deprinse prin obişnuinţă să deosebească binele de rău”. Cu această hrană săturându-ne din destul, să dea Dumnezeu să fim găsiţi vrednici a lua parte la veselia ospăţului Mirelui, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia slava şi puterea în veci, Amin”.