Nu este nici un sfat ceea ce vreau să scriu. Dar sînt nişte gânduri pornite din experienţă proprie. Şi chiar dacă mîine din laşitate şi alte motive mai apar alte gânduri nu prea bune, cu ele mă lupt mâine… De multe ori am încercat să dau vina pe propriile nereuşite în viaţa familiară pe faptul chînd am făcut acel pas (de a ne căsători) că nici nu m-am ghîndit că e pentru toata viaţa. Dar e din trecut. Şi nu am acum nici un drept acum să zic că nu e înţelegere, ca nu e dragoste că mai nu e nu ştiu ce… Trebuie să fie. Erau, nu erau atunci…. Nu mai este aşa de important. Trecutul e trecut. Trebuie de trăit prezentul. E posibilă acum de renăscut dragostea, sau de făcut să apără? Trebuie de renăscut în primul rînd propria dragoste pentru aproapele nostru. Şi apoi e posibil orice. Să începem cu propria credinţă şi dragoste. Dacă va fi ea desăvîrşită nu va rezista nimeni. Şi cel de alături nu va rezista. Nu ţin minte exact cuvintele pe care mi le-a spus cineva, dar trebuie sa ierţi cînd nu mai merită, că trebuie să te rogi când nu mai ai puteri. Şi vor fi şi minuni şi dragoste şi totul ce ne dorim. Numai că nu trebuie să fie căutate greşelile în cel de alături (cît de multe n-ar avea ale noastre nu sînt mai puţine şi nu avem cu nici un merit mai mult în faţa lui Dumnezeu, El ne iubeşte pe toţi la fel). Probabil că există cazuri cînd situţia este foarte gravă şi e foarte greu de schimbat ceva. Dar totuşi pentru majoritatea cazurilor credinţa, răbdarea şi dragostea noastră i-ar putea schimba pe oricine. Dar mai ales pe acela cu care suntem un tot întreg. Şi in faţa lui Dumnezeu oricum nu există divorţ… În schimb orice efort de a ne iubi, ajuta şi sprijini aproapele este şi va fi răsplătit. Doamne ajută.