Credinţă sau necredinţă

0
0

Sărut mâna şi Binecuvântaţi! Marcu, 9,24: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele.” Nu e un paradox? Adica ori cred, ori nu? Dacă eu cred, despre care necredinţă se vorbeşte? Dacă e vorba de necredinţă, de ce mai spune \”Eu cred\”? Vă rog tâlcuiţi un pic.

  • Valin a întrebat 14 ani ago
  • last edited o săptămână ago
  • You must to post comments
0
0

Doamne ajută. Cel care nu vede smerenia în aceste cuvinte nu îl va ajuta nici chiar cea mai puternică tâlcuire. Toți spune că credem, dar oare cum pare credința noastră pe lângă credința pe care ne-o cere Domnul? Paradoxul acesta logic a dat mult de furcă filosofilor de-a lungul veacurilor. Chestiunea e pe larg expusă de logicianul român Anton Dumitriu într-un studiu din anul 1965, reprodus în volumul Ştiinţă şi Cunoaştere (1984). Nu vom intra în amănunte şi nici nu vom arăta cum ajung specialiştii contemporani să afle o soluţie a problemei prin teoria zisă a nivelelor de vorbire logică. Dar ași dori să amintesc doar un caz mai aparte a celui care doar la bătrânețe a ajuns să îl recunoască pe Domnul ca izvor al existenței sale: Eugen Ionescu. Ca răspuns la întrebarea: În cine cred?, îşi formulează, ca mare dramaturg ce este, o replică scurtă axată pe una din virtuţile teologale: în Iisus Hristos, sper! În volumul pe care l-am citat se mai întreabă încă, plin de îngrijorare şi potrivit exigenţei corectitudinii care-l caracterizează: oare nu cumva cred doar că eu cred? Deci eu ași spune că formula aceasta a lui „dar poate că doar cred că eu cred” este varianta frazei pascaliene şi a textului de la Marcu 9, 24. „Poate că doar cred că eu cred” este totuna cu: „Nu M-ai căuta dacă nu M-ai fi găsit” şi cu: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”. După părerea mea drumul spre căutarea adevăratului răspuns îl avem (în sensul vechi al sintagmei, cel preferat de Constantin Noica: ni-l arată) acelaşi verset 24: „Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi”. Iată cheia, iată cifrul, iată dezlegarea. Însăşi inferioritatea condiţiei noastre omeneşti decăzute supune chiar şi credinţa incertitudinii, fluctuaţiilor, acediei, trecerii prin conuri de umbră. Suntem fiinţe osârduitoare dar şi slabe, oricând predispuse a ne poticni, de nu şi a pica. Fer. Filip Nerri n-a grăit oare: Ţine-mă Doamne de urechi că altfel te vând ca Iuda! Dar dacă strigăm, ca tatăl copilului demonizat, dacă într-adevăr ne rugăm cu lacrimi, altfel spus din străfundurile fiinţei noastre, dacă realizăm că nu suntem decât trestii firave şi biete feştile fumegânde, ieşim din capcana trufiei, din chinurile incertitudinii şi din labirintul paradoxelor. Strigătul însoţit de lacrimi al tatălui e mai înainte de toate un act de smerenie: el recunoaşte şi mărturiseşte ticăloşia condiţiei sale omeneşti; îngâmfarea nu-l mai opreşte să ceară ajutorul interlocutorului său. Prin smerenie, lacrimi şi rugă, el (şi o dată cu el tot omul) trece de la starea complexă (dubioasă, apăsătoare) de credinţă – necredinţa la starea stabilă de credinţă. Ce dovedeşte aceasta? Că e nevoie de har. Fiinţa omenească nu este îndeajuns de puternică pentru a putea ieşi singură din paradoxalitate, dispersiune şi fluctuaţie. Îi este însă larg deschisă poarta smereniei (rugăciune + lacrimi+ „strigare”); ea duce la credinţă, spre deosebire de ferecata poartă a marelui, tragicului Kafka (pentru a cărui mântuire nu mă îndoiesc că se va fi rugat şi Pascal şi Kierkegaard şi Dostoievski). Și pentru a înțelege și mai bine acest paradox gândițivă la călugării din mănăstiri. Sunt în loc sfânt, deși spun că sunt cei mai mari păcătoși. nu cumva iadul ii așteaptă. Dar după cum se vede aproape toți se mântuiesc.

Să ne fie şi nouă tuturor de folos cele ce – poate în mod prea personal şi dezlânat – am tâlcuit şi povestit. Să ne străduim a ne întări mereu credinţa, oricât am socoti-o de nestrămutată, să o consolidăm prin rugăciune stăruitoare, prin smerenie, prin chemarea dulcelui Nume al lui Iisus, prin păstrarea în adâncul sinei noastre celei mai intime a pildei consemnate de Sfântul Evanghelist Marcu în capitolului 9 al referatului său, adevărată „piatră unghiulară a creştinismului”.

Cu râvnă întru Domnul,
Vitalii Mereuţanu – Magistru în Teologie

  • You must to post comments
Afișare 1 rezultat
Răspunsul tău

Te rog să te mai întâi pentru a trimite.