Vechiul Testament si Dumnezeu perceput prin ochii unui non-crestin

Vă voi reda mai jos mai pe larg despre pedeapsa divină, ca ulterior dvs traducându-l, să-l transmiteți prietenei dvs.

Deși Dumnezeul creștin este cunoscut ca fiind cel cinstit și de poporul iudeu, în multe domenii de teologie creștină se înscrie o diferențiere de atitudine în relația lui Dumnezeu cu poporul Său. Poporul Său fiind inițial cel evreu, după întruparea Logosului, după Jertfa, învierea și înălțarea Sa, neam „ales” devine sau rămâne poporul creștin. Este o rupere a Vechiului Legământ – „ruperea catapetesmei templului” – și o intrare într-o eră nouă, aceea a Noului Legământ. Paralelismul celor două religii revelate se oprește, bifurcarea celor două drumuri cunoscând uneori un caracter de adversitate. Urmărind atitudinea lui Yahve față de „poporul ales”, și pe cea a lui Dumnezeu față de „Noul Israel”, vom constata afirmații din Vechiul Testament, ca cea a proorocului Naum care spune: „Domnul Se răzbună, El cunoaște mânia. Domnul Se răzbună pe potrivnicii Lui” (1, 20). „Voi pedepsi lumea pentru fărădelegile ei și pe cei nelegiuiți – spune Isaia – pentru păcatele lor. Voi smeri mândria celor îngâmfați și obrăznicia celor cruzi o voi arunca la pământ” (13, 11). Chiar din Facere aflăm că Dumnezeu „nu lasă nepedepsit pe cel ce păcătuiește” (34, 7). Iar în Levitic, „Domnul a grăit cu Moise pe muntele Sinai” anunțând blestemele de care vor avea parte fiii lui Israel dacă vor călca poruncile Lui (26, 14-41). Domnul își arată mânia care-i va lovi pe aceștia, menționând nenumarate nenorociri, amenințând poporul lui Israel că va cădea prada vrăjmașilor lui. Atmosfera care se degajă din aceste texte și din multe altele arată un Dumnezeu care nu iartă și care-Și va păstra milostivirea numai față de cei care nu ies din cuvântul Lui. Asprimea, mânia, pedeapsa ca răzbunare alterneaza cu binecuvântările de care se vor bucura supușii Săi. Nu este deci de mirare că religia mozaică prezinta un aspect caracterizat prin acea „lege a talionului”, care străbate morala omenească chiar în zilele noastre, acolo unde creștinismul nu este cunoscut, sau nu este asimilat cu totul. „După faptă, și răsplată” este un adagio care conduce omenirea ca o morala justițiara, legată de pasiunile omenești atavice, care nu au trecut prin filtrul creștinismului, nu au evoluat pe măsura poruncilor lui Hristos, nu descopăr pe omul nou al Evangheliei. Într-adevăr, de la… până la legea iubirii aproapelui „ca pe tine însuți”, este o prăpastie tot atât de mare ca și cea dintre acel Dumnezeu răzbunător și Cel adus de Hristos pe Cruce. Cele câteva milenii care ne despart de Legea Veche explică înțelegerea unor relații rigide între Dumnezeu și om. Aceste relații par mai simple și mai ușor de realizat în nebuloasa cunoaștere spirituală, atât a raporturilor dintre oameni, cât și a celor dintre om și Dumnezeul lui. Dar perpetuarea după două milenii de creștinism a unei concepții pe care Hristos a respins-o și pe care a modificat-o prin viețuirea și învățătura Lui, nu-și mai are sens astăzi. E drept că un Dumnezeu care pedepsește pe om în viața lui pământească este mai la îndemână unei înțelegeri rectilinii. Dar aceasta nu mai este o concepție creștină. Răsfoind paginile Noului Testament vom fi mirați să constatăm că termenul de „pedeapsă” sau „osândă” este foarte rar prezent în ele, iar uneori el este interpretabil diferit în alte traduceri, ca de pildă, textul din Epistola I Corinteni 11, 32. Traducerea românească spune: „fiind judecați de Domnul, suntem pedepsiți, ca să nu fim osândiți împreună cu lumea”, pe când traducereile franceze dau sensul de certați, corectați. Și este corectă această din urmă interpretare, întrucât tot Pavel este acela care spune: „nici o osândă nu este acum asupra celor ce sunt în Hristos Iisus” (Romani 8, 1). În alte locuri, termenul de pedeapsă sau osândă este folosit atunci când se vorbește despre judecarea omului după moarte: „Adevărat zic vouă: întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut. Și vor merge aceștia la osânda veșnică, iar drepții, la viața veșnică” (Matei 25, 15-16); la fel, în locurile în care se vorbește despre „focul gheenei”, „focul cel veșnic” etc. Adeseori, în gândirea mai ales populară, apare convingerea că răul survenit asupra unei persoane are drept cauză o greșeală a acestuia. O boala grea, o moarte prematură, o sărăcire neașteptată sunt considerate ca o pedeapsă de la Dumnezeu. Dar atunci, cum s-ar explica faptul că atâți nelegiuiți trăiesc în belșug și sănătoși, iar alții cunoscuți pentru vrednicia vieții lor au mult de suferit? Este constatarea pe care o face fără echivoc și Atenagora Atenianul, în Despre învierea morților: „în viață însă, nici cei drepți nu primesc răsplata virtuții, nici cei răi, pe cea a viciului”. De aceea, judecata nu are loc în timpul existenței de aici, pentru că nu se păstrează pe pământ situația răsplătirii după merit: mulți atei, făptași a tot felul de nelegiuiri și de vicii, trăiesc până la sfârșitul vieții neatinși de suferință, pe când cei care-și fac din viață o palestră a virtuții, trăiesc în dureri, încercări, calomnii, maltratări și tot felul de suferințe”. Sfantul Grigorie Dialogul afirmă la rândul său că: „ne oferă mare mântuire a inimii, deoarece este în stare să readuca pe om la cunoașterea de sine și să-i amintească slăbiciunile lui, de care atunci când e sănătos uită adesea”. Iar sfântul Marcu Ascetul adaugă: „precum celor ce s-au hrănit fără socoteală le folosește absintul amar, așa celor cu purtări păcătoase le e de folos să pătimeasca rele. Căci leacurile acestea pe cei dintâi îi fac sănătoși, iar pe ceilalți îi pregătesc spre pocăință”. În același sens se pronunță și Sfântul Maxim Mărturisitorul: „multe din cele ce ni se întâmplă, ni se întâmplă spre îndrumarea noastră sau spre stingerea păcatelor trecute sau spre îndreptarea neatenției prezente sau spre ocolirea păcatelor viitoare”. Sau, mai recent, încheie: Dumnezeu îngăduie „încercări, ocări peste capul nostru, cu rostul ca să ne scârbim de noi înșine și să ni se toceastă tot gustul de cele de aici, căci altfel nu putem muri nouă înșine.” Aceste afirmații, care explică în același sens discor­danțele dintre viața păcătoasă fără suferință și viața curată cu suferință, vin să sublinieze echilibrul de nezdruncinat al teologiei ortodoxe privind păcatul și consecințele lui. Teologia creștină schimbă aspectul relației dintre Dumnezeu și om, căci între Creator și creatură a intervenit Dumnezeu – Omul Iisus Hristos. După El și de la El, moartea nu mai este plata păcatului, întrucât păcatul obștesc, adamic, a fost anulat de Fiul lui Dumnezeu prin moartea și învierea Lui. „Căci El este pacea noastră, El care a făcut una, din cele două, surpând peretele din mijloc al despărțiturii, desființând vrăjmășia în trupul Său, legea poruncilor și învățăturile ei, ca întru Sine pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou și să întemeieze pacea și să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniți într-un trup prin cruce, omorând prin ea vrăjmășia” (Efeseni 2, 14-16). Iată deci că Dumnezeul creștin nu este nicidecum răzbunător, Hristos aducând pacea și împăcarea (Romani 5, 11-13) între om și Dumnezeu. Deci moartea creștinu­lui nu mai este plata păcatului (Romani 6, 23). Dacă ea rămâne totuși un dat al existenței pământești, ea este o consecință firească a trupului coruptibil. Fiindcă tot Pavel ne spune că moartea trupului pământesc este o condiție ca acesta să renască în trup duhovnicesc: „căci trebuie că acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune și acest trup muritor să se îmbrace în nemurire” (I Corinteni 15, 53). Cu alte cuvinte, moartea trupească distruge nu viața omului, ci coruptibilitatea trupului, căci acesta va învia „întru nestricăciune”, fiind locaș aceluiași suflet care a locuit pământește în trupul anterior. Acest trup nou nu mai este supus suferinței, decât pentru aceia care vor suferi „moartea cea de a doua”, adica cei ce s-au despărțit din voia lor de Dumnezeu încă din viața pământească, iar după judecata obștească vor învia „spre osândă” și vor viețui în preajma dușmaniei diabolice. Căci „cine nu a fost aflat scris în cartea vieții, a fost aruncat în iezerul de foc” spune Apocalipsa (20, 15). Nici – boala, în general – nu sunt o pedeapsă de la Dumnuzeu, ci consecință coruptibilității psihofizice a omului pământesc: „starea tragică în care se află lumea după cădere nu este urmarea vreunui act al lui Dumnezeu, ci rezultatul exclusiv al faptei lui Adam (în care ne aflăm cu toții). În nici un fel nu trebuie considerată această stare de durere și de moarte ca o pedeapsă impusă lui Adam de Dumnezeu.. Robia lui Adam este urmarea naturala a înfrângerii lui, durerea lui este rezultatul traumatizării proprii, prin deviere de la drumul lui, și moartea e rezultatul îndepărtării de Dumnezeu”. De altfel, în logica teologiei noastre, deoarece creștinii sunt cei care s-au „botezat în moartea lui Hristos”, Cel care a murit pentru și în locul nostru, Dumnezeu este consecvent cu Sine și nu-i mai pedepsește în viața lor pământească. Dat fiind că nu-i judecă, nu are nici cum să-i pedepsească. Și nu-i judecă, dat fiind că „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5, 22). Dar Fiul judecă lumea în viața pămân­tească? Nicidecum. „Căci nu a trimis Dumnezeu pe Fiul Lui în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să se mântuiasca prin El” (Ioan 3, 17). Textele acestea reproduc cuvintele pronunțate de Mântuitorul însuși. Dar dacă Dumnezeu – Tatăl, sau Dumnezeu – Fiul nu ne mai pedepsesc, așa cum o făcea Dumnezeu – Răzbunătorul în istoria poporului „ales”, nu înseamnă că Dumnezeirea nu este atentă sau stă indiferentă la actele sau gândurile noastre. Întrucât nu mai suntem „fii ai mâniei”, sau tocmai pentru că Hristos ne-a „făcut vii, împreună cu Sine, iertându-ne toate greșelile, ștergând zapisul care era asupra noastră” (Coloseni 2, 14), și ne-a făcut „casnici ai lui Dumnezeu” (Efeseni 2, 19), Dum­nezeu ne cercetează, ne atrage atenția, eventual ne ceartă, pentru că debusolările noastre să se reducă, să ne reculegem, să reflectăm la ceea ce vrea El de la noi – și aceasta, permițând durerea și încercările care vin asupra noastră. Departe de a fi o părăsire a lui Dumnezeu față de om, suferința este dovada cea mai categorică a atenției Lui pentru fiecare din noi. De altfel, pentru ce ne-ar trata El pe noi altfel decât pe Fiul Său, pe Care „din iubire pentru lume”, L-a lăsat să sufere umilirea, batjocura și moartea nedreaptă? Atenția Lui pentru noi constă în așteptarea reacțiilor noastre. Îndemnul lui Hristos este elocvent: „în lume, necazuri veți avea. Dar îndrăzniți: Eu am biruit lumea” (loan 16, 13). Pedeapsa dumnezeiască din Vechiul Testament s-a oprit la Hristos, a murit în El, „cu moartea pre moarte călcând”, iar după învierea de obște El va fi Judecătorul. Până atunci Hristos este intermediar între Dumnezeu – Tatăl și oameni, El este Mijlocitorul care lucrează mântuirea noastră, care amână judecata. Faptele omului se condensează în viața lui pământească, până la densitatea cu care se va prezenta întâi la judecata individuală, iar la acestea se vor adăuga consecințele lor pe plan istoric, realizand nivelul de întuneric sau de lumină cu care fiecare va fi vădit la judecata din urmă. Abia atunci, Judecătorul, dupa cercetarea fiecăruia, va zice „celor de-a stânga: Duceți-vă de la Mine, bleste­maților, în focul cel veșnic care este gătit diavolului și îngerilor lui” (Matei 25, 41). Să observăm, pentru moment, că Dumnezeu nu spune cine a gătit acest foc veșnic. Înterpretarea vom aborda-o mai târziu. Până atunci, știm că pământul nu mai „tremură de ” – cum anunță Ieremia profetul (10, 10), căci în Iisus Hristos, „fiind îndreptati prin sângele Lui, ne vom izbăvi prin El de mânia” lui Dumnezeu (Romani 5, 9). Un amănunt care ne atrage atenția este cel din Faptele Apostolilor. Descriind viața de obște pe care o duceau creștinii, când fiecare aducea bunurile de se împărțeau tuturor „și nimeni nu era între ei lipsit” (4, 34), autorul scrierii relatează: „Iar un om, anume Anania, cu Safira, femeia lui, și-a vândut țarina și a dosit din preț, știind și femeia lui, și aducând o parte, a pus-o la picioarele Apostolilor. Iar Petru a zis: Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca să minți tu Duhului Sfânt și să dosești din prețul țarinii? Nu ai mințit oamenilor, ci lui Dumnezeu. Iar Anania, auzind aceste cuvinte, a căzut și a murit. Și frică mare i-a cuprins pe toți care au auzit” (Fapte 5, 1-5). Același lucru se petrece și cu Safira care, după câteva ceasuri, a venit la Apostoli, mințind și ea despre prețul țarinii. După dojana lui Petru, „a căzut și ea la picioarele lui Petru și a murit.. Și frică mare a cuprins toată Biserica și pe toți care au auzit acestea” (5, 7-11). Chiar dacă în genere se consideră că moartea celor doi este consecința păcatului lor, pentru că „au mințit lui Dumnezeu”, să remarcăm că nici un comentariu de acest gen nu se face de către autorul acestei cărți, în afară de faptul că „frică mare a cuprins toată Biserica și pe toți care au auzit acestea”. Care poate fi explicația și sensul morții celor doi? După cum am văzut, nu poate fi vorba de moarte ca pedeapsă pentru păcatul pe care l-au făcut, de vreme ce Dumnezeu nu pedepsește pe creștin pentru fiecare păcat pe care-l face. Nu putea fi moartea lor nici o încercare, o certare din partea lui Dumnezeu, de vreme ce, odată morți, nu mai puteau beneficia de conștientizarea păcatului lor, ca să se îndrepte. Iar moartea, cum iarăși am văzut, nu mai este plata păcatului, după moartea ispășitoare a lui Iisus pe cruce, ci o consecință fireasca a naturii umane care se detașase de Dumnezeu, în Adam. Deci, cu o moarte erau datori Anania și Safira în orice alte condiții. Decât că ea s-a petrecut îndată după greșeala fiecaruia. Atunci putem concede că acea moarte cu care erau datori fiecare din ei a plasat-o Dumnezeu într-un context necesar și credibil, pentru ca să fie cuprinși toți cei de față „de frică mare”. Comunitatea cea mică de la începutul Bisericii trebuia să-și dea seama de marea greșeală: aceea de a „minți Duhului Sfânt” și aceea de a se sustrage de la obligația de a-și ajuta frații în nevoie, prin aportul la care conveniseră inițial. Pe lângă toate acestea, iată un argument decisiv din punct de vedere teologic: dacă cei doi ar fi plătit prin moarte greșeala făcuta, oare aceată plată ar fi compensat răspunderea lor în viața viitoare? Oare nu vor mai fi judecați în final pentru păcatul săvârșit? Căci lucrul cel mai sigur este că toți vom fi cercetați pentru păcatele săvârșite – și neiertate prin Taina Pocăinței – mai întâi la judecata particulară și apoi la cea de obște. Consecința acestei certitudini este credința creștină în existența raiului și a iadului. Remarcăm adeseori tendința de a simplifica relația dintre om și veșnicie. Frica de a fi răspunzători în eternitate pentru cele ce am săvârșit în scurta viață pământească ne face să eludăm existența personală într-o viață veșnică și să preferăm o rezolvare imediată și cât mai puțin costisitoare a acțiunilor sau cugetelor noastre. Rareori suntem dispuși să conștientizăm faptul că omul se naște pentru eterni­tate, poate tocmai pentru aceea că acțiunile noastre pozitive sunt mai puțin numeroase decât cele negative și că structurarea noastră sufletească se făurește într-o limpede relație cu Dumnezeu. Pe de altă parte, unele curente de gândire, mai vechi sau mai noi, îndeamnă omenirea să adere la o învățătura străină creștinismului: fie că este vorba de atracția pe care o exercită gândirea orientală care despersonalizeaza natura umană oferindu-i după moarte un neant amorf, fie că este vorba de o restaurare de sorgente origenista, în care toți vom fi aduși la o fericire veșnică – aceste doctrine minimalizează mântuirea adusă de Hristos, cu consecințele ei depinzând de aderarea omului la viața hristică sau de respingerea acesteia.. dar totul încheindu-se într-o existență eternă personală și răspun­zătoare de atașamentul persoanei la bine sau la rău. Aderarea omului la Hristos, ca și respingerea Lui, sunt un efect al libertății personale. Ambele acțiuni depind de voia lui liberă,  iar direcția în sus sau în jos este o liberă alegere. Respectând libertatea omului, Dumnezeu îi prezintă ambele posibilități; în aceasta se constituie intervenția Lui: să ne ofere Jertfa mântuitoare a Fiului Lui, și învierea, lăsându-ne posibilitatea de a ne plasa în lucrarea mântuitoare, sau dimpotriva, a ne plasa în afara ei. Dacă Dumnezeu ar anula libertatea omului obligând pe fiecare să-L aleagă pe El, nu ar mai respecta libera lui alegere. Căci „dacă toți ajung la mântuire fie prin voia lui Dumnezeu, fie printr-o lege a evoluției intrinseci, unde mai este libertatea”? – se întreaba părintele Stăniloae. În acest context, autorul combate, care anulează ideea de iad și de rai, acestea fiind consecințele acțiunii oamenilor. Responsabilitatea omului este anulată sau minimalizata în această doctrină, prin aceea că reîcarnarea sufletului se face automat. Conștiința actelor sau cugetelor lui nu mai funcționează, întrucat el nu-și mai recunoaște identitatea, în întrupările ulterioare. Reîncarnarea nu poate deci folosi omului, spre o eventuala propășire a existentei lui, căci „în nici o reîncarnare o ființă nu se știe identică cu cele anterioare”. Există astfel „o mișcare eternă care nu duce nicăieri”. În doctrina reîncarnării apare eventual ca o pedeapsa continuarea celui vinovat, în reluarea unei existențe care să-l facă să sufere; dar lipsa de cunoaștere a relației dintre faptele lui și eventuala lor ispășire exclude progresul ființei umane. Pentru orientalii care au o alta concepție despre viața pământească și cea viitoare, această credință poate da un sens existenței lor. Dar în societatea creștină, o amalgamare între ideile creștine și cele orientale au un efect dezastruos. Teama de pedeapsa și responsabilitate, și învăluirea într-un mister confuz nu aduc creștinului pacea pe care ne-o dă Hristos și nădejdea că „lupta cea bună” va conduce la aurora paradisiacă. În concepția autentic creștină, ideea de „pedeapsa dumnezeiască” nu apare ca un act arbitrar. Chiar după judecata particulară și chiar după cea universală, sentința nu vine de la Dumnezeu ca o concluzie exterioară omului. Creștinul se plasează el însuși într-o atmosferă luminoasa sau întunecoasă, pe care el o va înțelege la judecată ca fiind consecința firească a vieții lui pămân­tești. Iadul sau raiul sunt directiile spre care el însuși s-a îndreptat în mod conștient și voit. Iadul nu este o creație a lui Dumnezeu, ci a făpturii. El începe înainte de crearea omului, dar o data cu atacul lui Lucifer și a părtașilor lui, împotriva lui Dumnezeu. Iadul este starea de nefericire a diavolului, nu atât pentru că l-a atacat pe Dumnezeu, ci pentru că -înfrânt – nu a regretat tentativa lui, ci s-a închis în ură față de Creator. „Nu Dumnezeu este cauza chinurilor eterne ale diavolului” , ci acesta „de la sine se chinuiește și s-a făcut el însuși pricină sieși de pedeapsă, mai bine zis se pedepsește pe sine însuși, dorind cele ce nu sunt”. Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul confirmă: „Dumnezeu nu este cauza chinurilor iadului, căci diavolul s-a făcut el însusi pricină sieși de pedeapsă, ci se pedepsește pe sine.” Cu oamenii se petrece același lucru: ei înșiși își pregătesc intrarea în zona paradisiacă sau  în cea infer­nală. Iar dreptatea lui Dumnezeu, a „Dreptului Jude­cător”, va ține seama de cât a fost de conștient cel judecat, sau cât a voit răul pe care l-a făcut, ca să pronunțe sentința finală, care nu este una de pedepsire, ci de detașare a prietenilor lui Dumnezeu, de dușmanii Lui (Matei 25, 32). „Atunci va zice împăratul celor de-a dreapta: Veniți binecuvantații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34). Iar celor de-a stânga le va zice: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui” (Matei 25, 41). Este vădit faptul că Fiul Omului vorbește despre „împărăția cea pregătită” (celor drepți) de la întemeierea lumii. Paradisul a fost „sădit în Eden”, locul de baștină al neamului omenesc. Dar nu afirmă același lucru despre „focul cel veșnic”, care deci nu funcționează „de la întemeierea lumii”. El este gătit de vrăjmașii lui Dum­nezeu dar va fi tot așa de veșnic – „focul cel veșnic” – pe cât de veșnică va fi împărăția celor drepți. Oricât de tulburătoare ar fi veșnicia iadului, ea este o realitate tocmai pentru faptul că nu Dumnezeu dispune de cei ce „s-au osândit pe ei inșiși”. Totala autonomie, la care a lucrat diavolul și oamenii atașați lui, continuă din propria lor voie; lipsa comuniunii cu Dumnezeu și cu ceilalți i-a învârtoșat într-un rău din care nici măcar nu mai doresc să iasă. „Infernul este imposibilitatea de a iubi pe Dumnezeu, din pricina unei orientări a libertății umane (și a îngerilor, n. n.) în urma unei îndepărtări de Dumnezeu și a unei izolări în sine”. Este lipsa dialogului între Dumnezeu și om, lipsa comuniunii la care este chemată persoana umană sau angelică. Întrucat judecata aceasta este cea de la sfârșitul istoriei, să amintim că, pentru oameni, eshatologia ortodoxă intrevede o stare tranzitorie între moartea trupească și judecata obștească. Starea sufletelor după moarte este considerată în aria ortodoxă ca un laborator în care ele se pot înălța sau coborî. Datorita rugăciunilor Bisericii pentru răposați, aceștia pot fi ușurați în apăsarea lor tocmai din cauza comuniunii în care se afla membrii neamului omenesc. Este posibil ca plusul de iubire cuprins în rugăciunea celor vii, și eventual apropiați ai lor, să miște sufletele celor pentru care se cere mila lui Dumnezeu și să-i îndemne la căință, ceea ce le-ar putea micșora osânda la care înșiși s-au supus. Pe de altă parte, starea de conștiință cu care a plecat sufletul îl poate face să discearnă alternativele pe care le va fi avut în viața pământească și să regrete greșeala. Episodul cu săracul Lazar și bogatul, relatat ca Luca (16, 19-31), este un exemplu al activiății sufletului după moarte. Conform învățăturii Bisericii noastre, oamenii care se duc în iadul de după judecata particulară cu o anumită credință, deci fără o atitudine total contrara comuniunii cu Dumnezeu, „vor putea ajunge în situația ca virtuali­tatea capacității de comuniune prevăzută în ei să fie actualizată. Deci acest iad implică două posibilități: posibilitatea de a fi etern pentru unii și neetern pentru alții”. Aderarea lor la rugăciunile Bisericii îi poate ajuta să se ridice din starea grea în care se află. „Dar taina libertății nu permite să se poată spune că iadul va înceta pentru toți să fie etern. Cei care nu vor putea ieși din iad până la judecata universală nu vor mai putea ieși în veci din iad”, căci „Dumnezeu știe sigur că aceia nu vor răspunde în veci ofertei Lui de iubire”. Deci „pedeapsa” lor își are cauza, și-n această situație, în voința liberă a sufletului omenesc de a refuza iubirea lui Dumnezeu, ceea ce se va vădi la judecata din urmă, căci dacă la acest din urmă act unii se vor dovedi în continuare îndărătnici față de îndemnul lui Dumnezeu și a fraților rugători de pe pământ, vor rămâne în veșnicia nefericită, de unde iubirea lui Dumnezeu nu va mai avea cum să primească răspuns pozitiv. Situatia nefavorabilă în care se găsesc cei „de-a stânga” este capătul drumului de respingere a iubirii lui Dumnezeu, drum în care El nu încetează de a Se oferi omului. Dar nimic nu poate justifica ideea de pedeapsă pe care El ar aplica-o, nici în viața pământească, nici în cea de după moarte sau de la învierea „spre judecată” a lor. Alături de demoni, și aceștia nepedepsiți dar judecați la judecata din urmă, această categorie de oameni vor suferi tovărășia urii și a răutății spre care s-au îndreptat. Chinurile iadului nu vor fi impuse de Dumnezeu, nu El va acționa asupra acestora, ci dim­potrivă, El Se va retrage, iar durerea lor este „pricinuită de întoarcerea de la ei a feței lui Hristos”. Atunci nu se va mai simți nici umbra privirii lui Dumnezeu, răutatea va domni în acest iad împreună cu sentimentul de singurătate și de părăsire. Procesul viețuirii neamului omenesc fiind încheiat și producându-se separarea între cei buni și cei răi, aceștia din urmă nu vor mai avea nici măcar posibilitatea unei înviorări din privirea spre cei buni, de la care totuși puteau primi închipuirea unei vieți, ca un contact vizual cu o peliculă ce reprezintă viața. Căderea într-o „părăsire și uitare de către toți, în extrema opusă sobornicității – în aceasta constă iadul”. Putem conchide că singura intervenție a lui Dum­nezeu după judecata din urmă este separarea totală și definitivă a celor buni de cei răi, „precum desparte păstorul oile de capre” (Matei 25, 32), separare care va aduce și incapacitatea diavolilor de a mai parazita pe existența oamenilor, ei nemaiputând extrage din viața acestora acea fărâmă de viețuire care le va fi folosit în timpul existenței pământești a oamenilor. Aceeași pier­dere o vor resimți și oamenii care vor fi găsiți incapabili de schimbarea în bine și care vor fi lăsați să viețuiască în iadul veșnic. Nu poate fi decât veșnic, în măsura în care potrivnicii lui Dumnezeu își vor păstra vrăjmășia. Dumnezeu nu-l poate desființa, întrucat nu El l-a creat. Și pe de altă parte, întrucât El nu poate sili la iubire pe cei care-L resping, căci astfel ar încălca libertatea lor. Iadul este una din consecințele libertății personale; nu este un „loc” din care Creatorul să mute pe locatari după bunul Lui plac, ci o stare consecventă a unuia din drumurile pe care s-a angajat persoana din libera sa voie. Este pe de o parte și libertatea lui Dumnezeu de a Se lăsa înjosit de creatura Sa chiar în veșnicie. Și poate aceasta este încă o taină a iubirii Lui: aceea de a iubi în veșnicie persoane care-L urăsc, dar pe care nu voiește să le distrugă, ci le suportă libera exercitare a voinței lor. Părintele Stăniloae vede astfel această situație: „Dacă iubirea lui Dumnezeu este neîntreruptă, neîntreruptă trebuie să fie și existența persoanelor cărora le-o arată.. Dumnezeu nu poate uita în veci nici o persoană, iar dacă nu o poate uita, o și menține în viață”. Este marea Lui milostivire și marele Lui respect pentru cei ce au fost creați ca persoane și prieteni ai Lui. Ne întâlnim totuși cu idei, mai mult sau mai puțin teologice, care susțin că Dumnezeu ar putea ierta în cele din urmă pe cei care-L urăsc, sau că Dumnezeul iubirii nu ar putea suporta în veci suferința acestora. Sunt, desigur, niște ipoteze, dar care nu consună cu cele ce cunoaștem deja despre Dumnezeul creștin. Mai întâi pentru că nu de iertarea Lui depinde veșnicia iadului, ci de voia personală a celor care-L detestă și de orgoliul lor propriu. Dacă iadul ar fi o pedeapsă aplicată de Dumnezeu, desigur că s-ar găsi o cale de remediere. Dar cum suferința infernală este produsul voinței unor alte ființe libere, nu Dumnezeu este cel care poate schimba situația, fără a prejudicia vreun element esențial al ființei lor. Presupunând că El ar voi să intervină în favoarea lor, cum ar putea-o face altfel decât înfrângându-le libertatea de a-L urâ? Iar ipoteza că El nu ar putea îndura veșnicia suferinței, ar însemna să omitem că El este „îndelung-răbdătorul” și că ar fi posibil să-Și extindă în veșnicie acțiunea chenotică ce-L caracter­izează, și tocmai din iubire să accepte denigrarea, minciuna și revolta satanică împotriva Lui. Este și aceasta o ipoteză.
În final, credem că am putea sintetiza cele expuse, astfel:

– Dumnezeu, nu mai pedepsește în viața aceasta, dar nici în cea viitoare. Ceea ce se petrece la judecata universală este separarea celor buni de cei răi, pentru a proteja pe cei buni de imixțiunea nefastă a răutații în viața lor.

– Suferințele și boala nu sunt o pedeapsă, ci o atenționare din partea lui Dumnezeu, pentru ca omul să-și dea seama că greșește sau că Dumnezeu îl pregătește pentru o situație deosebită.

– Nici iadul nu este o pedeapsă, fiind consecința îndepărtării de Dumnezeu a persoanei create, ruperea comuniunii cu El și lipsa de regret pentru răutățile săvârșite.

– Iadul este veșnic, în măsura în care cei care l-au creat își mențin adversitatea față de Dumnezeu.

Sper soră dragă, că acest material îi va fi de folos și spre înțelesul prietenei dvs. Sigur că dvs în intenția de a ajuta, ați mai putea răsfoi paginile noastre la articole, transmințând și articole ca: ”Iubirea lui Dumnezeu”, ori la Frământările tinerilor, avem frumoase articole despre deznădejde, păcatul sinuciderii etc… deci cunoscând-o mai bine ca persoană, veți ști să alegeți cele utile pentru a o încuraja și o învăța despre cele ale credinței. Sigur că și râvna ei de a studia Vechiul și Noul Testament fără judecăți și prejudiții, ar ajuta-o mult.

Să fie cu Doamne ajută și spre luminarea ei!