Despre deznădejde

Doamne ajută! De mai mult timp mă lupt cu patima asta a deznădejdii, a lipsei de sens, sau akediei cum mai este ea definită. Nu mă mai ajută nimic nici rugăciunea, nici cititul lecturilor patristice, nici celelalte fapte creştineşti: mersul la biserica, spovedania etc. Mereu mi se spune că trebuie să am răbdare. Eu am răbdare, numai că de aici am ajuns într-o stare de amorţeală, de indiferenţă faţă de toate, şi în adâncul inimii am sentimentul că nimic bun nu se poate întâmpla în viaţa mea. Dacă sunt bolnavă mă bucur, că parcă aşa măcar fac şi eu ceva concret, sufăr de ceva. Sufletul meu nu are tărie. Aşa, sunt un om recunoscător Domnului pentru toate cele ce mi le-a dăruit, dintre care cel dintâi a-L cunoaşte pe El. Trăiesc foarte retras prin natura muncii mele, deşi de felul meu sunt un om sociabil, dornic mereu să îi ajut pe ceilalţi. Când citesc aici pe site cu ce se confruntă fraţii noştri îmi dau seama că nu pot îndrăzni să cred că am probleme la fel de mari ca şi ei. Cu toate acestea simt că şi sufletul meu este foarte suferind de aceasta boală a deznădejdii, pe care nu ştiu sigur dacă am definit-o corect.