Cu toate că Scriptura nu ne permite să prevedem cu sigu­ranță momentul în care se va produce sfârșitul lumii, ea ne oferă totuși câteva semne care indică cu aproximație apropierea sfâr­șitului ei.

Aceste semne sunt:

1. Predicarea Evangheliei la toate popoarele (Matei 24, 14);

2. Convertirea poporului iudeu la creștinism (Matei 24, 10 si 12);

3. Căderea multora de la credință, amăgiți de prooroci mincinoși  (Matei 24, 4);

4. Înmulțirea războaielor și a veștilor despre războaie (Matei 24, 67);

5. Mari catastrofe în natură (Matei 24, 7 si 29);

6. Venirea lui Enoh și Ilie (Apocalipsa 19, 1);

7. Apariția lui Antihrist (II Tesaloniceni 2, 3 – 11; I Ioan 2, 18), care va săvârși împreună cu apostolii săi min­cinoși tot felul de semne ca să amăgească pe oameni. Acesta se va substitui lui Hristos și va prigoni cu furie pe aleșii Domnului (Matei 24, 5 si 11);

8. Arătarea pe cer a „semnului Fiului omu­lui” (Matei 24, 30), adică a crucii.

Aceste preziceri au însă un ca­racter paradoxal, fiindcă în timp ce ele ne oferă semne cu privire la sfârșitul lumii, Sfânta Scriptură spune totuși că sfârșitul se va produce pe neașteptate, așa cum arată Sfântul Apostol Petru: „Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, și pământul și lucrurile de pe el vor arde cu totul” (II Petru 3, 3-4, 10). Caracterul paradoxal al acestor semne se explică prin înțelepciunea pedagogiei divine, care nu vrea să terorizeze lumea cu sfârșitul ei apocaliptic. După cum omul nu ajunge să fie terorizat de sfârșitul vieții sale, fiind­că nu-și cunoaște vremea sfârșitului, tot astfel nici lumea nu va fi terorizată de sfârșitul ei inevitabil, de vreme ce nimeni nu știe precis când se va produce el. Urmând pilda fecioarelor nebune, unii vor continua să se căsătorească și să-și vadă de treburile lor, alții însă, urmând pilda fecioarelor înțelepte, vor păstra candela aprinsă, veghind, pentru că nimeni nu știe ceasul în care va veni Mirele. Sunt creștini care s-au încumetat să stabileasca data Parusiei Domnului, fără să țină seama de caracterul ei suprana­tural și imprevizibil. Sfârșitul lumii se va produce pe neașteptate, fiindcă Dumnezeu îi lasă pe oameni să lucreze în voie până-n ultima clipă a existenței lor, ca să aibă răspuns bun la înfricoșătoarea judecată a lui Hristos. Sfinții Părinți văd sfârșitul lumii într-un plan intern al lui Dumnezeu privitor la Biserică și lume. Pe de o parte, Sfinții Maxim Mărturisitorul și Simeon Noul Teolog consideră că lumea își va găsi sfârșitul când Trupul lui Hristos va fi completat cu mădularele care se vor naște și se vor adăuga Lui în calitate de Cap al trupului Său, care este Biserica. Pe de altă parte, Sfântul Grigore de Nyssa spune că Dumnezeu privește în vizi­unea Sa omenirea ca un întreg și sfârșitul ei nu se va produce înainte de nașterea tuturor. S-ar părea că există o contradicție între aceste două puncte de vedere, însă contradicția este numai aparentă, fiindcă ambele arată că numai astfel orice om va avea posibilitatea să opteze, prin libertate și credință, la calitatea de mădular al Trupului lui Hristos, care este Biserica de sus. Nu toți oa­menii vor aparține Trupului lui Hristos, dar toți, până la ultimul dintre ei, vor avea deschisă această posibilitate, căci Dumnezeu nu voiește moartea nici unui păcătos, oricare ar fi el, ci să se întoarcă și să fie viu. Astfel, epuizarea istoriei nu va fi nici acci­dentală și nici silită de providența divină, ci se va datora unei misterioase convergențe și întâlniri a istoriei cu providența div­ină, care nu exclude nici libertatea omenească, nici lucrarea dumnezeiască. Prin îmbinarea celor două cauzalități în expli­carea sfârșitului istoriei se dă un răspuns convenabil unei even­tuale afirmații că istoria ar fi un eșec al operei lui Dumnezeu, însuși faptul că omenirea este destinată învierii, a cărei bază a fost pusă de Hristos, și anume a învierii în solidaritate, pe un plan de viață absolut și fericit, arată că Dumnezeu a pregătit omenirea pentru ceva mai înalt, și istoria creației este numai o etapă în care omenirea poate contribui la creșterea ei pentru această viață absolut fericită. Trebuie avut însă în vedere că istoria nu va ajunge la sfârșit numai prin ea însăși, ca și cum lumea ar fi autonomă, ci prin voia lui Dumnezeu, Care a zidit și mântuit lumea din iubire, prin Logosul întrupat, și Care, tot din iubire, o va ridica pe planul vieții îndumnezeite și veșnic fericite.

Amin!