păcat

Vreau să inițiez răspunsul cu frumoasa lămurire a Ieromonahului Serafim Rose, despre iertarea păcatelor. El spune, și luați aminte cât de simple și în același timp cât de drepte sunt cele ce urmează: ”Se socotește adevărat, de cei mai mulți, că iertarea păcatelor este în același timp și o izbăvire de pedeapsa cuvenită pentru ele. Iertarea este dată în trei chipuri și în momente diferite: (1) la vremea Botezului; (2) după botez prin schimbare și întristare și îndreptarea (păcatelor), prin fapte bune în viața de acum; și (3) după moarte, prin rugăciuni și fapte bune și orice altceva face Biserica pentru cei morți. Astfel, prima iertare a păcatelor – Botezul, nu este defel împreunată cu truda; ea este împărtășită de toți și are aceeași cinste, precum revărsarea luminii și vederea soarelui și schimbările anotimpurilor, căci aceasta este numai har, iar nouă nu ni se cere decât credință. Cea de-a doua – pocăința, însă, este cu durere, ca pentru cel care spală în fiecare noapte patul lui și cu lacrimile lui așternutul lui va uda (Ps. 6, 6), pentru care sunt dureroase până și urmele biciuirilor păcatelor, care umblă plângănd și cu chipul plin de căință și caută să întreacă întoarcerea ninivitenilor și smerenia lui Mănase, care au fost miluiți. Cea dea treia iertare – rugăciunile Bisericii pentru cei răposați, este și ea dureroasă, căci este împletită cu pocăință și o conștiință ce se pocăiește și suferă de insuficiența binelui; cu toate acestea, nu este nicidecum amestecată cu pedeapsa, dacă este o iertare a păcatelor: căci iertarea păcatelor și pedeapsa nu pot defel să vețuiască laolaltă. Mai mult, în cea dintâi și cea din urmă iertare, harul lui Dumnezeu are partea cea mai mare, cu împreună-lucrarea rugăciunii, iar noi aducem foarte puțin. Iertarea cea din mijloc, pe de altă parte se datorează trudei noastre. Prima se deosebește astfel de ultima: că cea dintâi este o iertare a păcatelor de orice fel, pe când cea din urmă este o iertare numai a păcatelor care nu sunt de moarte și de care omul s-a pocăit în viață. Așa cugetă Biserica lui Dumnezeu, și când se roagă pentru iertarea păcatelor celor adormiți și crede că le-a fost dată, nu stabilește o lege a vreunei pedepse legate de acestea, știind prea bine că bunătatea dumnezeiască covârșește ideea de dreptate.” Deci dvs prin faptul că ați spovedit păcatul avortului, ați adus și pocăința cuvenită de zi cu zi, prin lacrimi și nevoință duhovnicească?! Că de o faceți, vi se iartă! Dar faptul că sunteți și acum în desfrânare cu fostul prieten, oare nu vă dă de gândit de ce vin atâtea necazuri pe capul dvs?! Căci cine a pătimit cu cineva în inima sa, curvie a săvârșit, spune Domnul. Deci nu că nu-l puteți uita, dar dvs nici nu vă doriți aceasta. Și v-ați legat de un gând cu care vă îndulcește satana, precum că-l iubiți pe fostul prieten, astfel zăcând în acest păcat de rușine. Deoarece cine dorește, numai când vine gândul spurcat despre el, strigă Numele Domnului Iisus și aleargă la el ca scăpare, dar nu dă frâu liber imaginației. Plus dvs trebuie să puneți temelie sfântă familiei cu care v-a înzestrat Domnul și să faceți ascultare, stimă față de soț, căci el este stăpân și capul familiei și al dvs, iar stăpân bărbatului, este Domnul. Deci de îl ascultați și cu smerenie vă supuneți, pe Domnul îl ascultați, iar de vă certați cu el, Domnului vă împotriviți. Apoi de ce să vă plângeți că nu vă merge una, alta. Situația materială e doar o scuză, încetați să trăiți în iluzii păcătoase și întoarceți-vă fața la pocăință, credință și să vă fie frică de Domnul, care e pretutindenea și toate le vede, aude, înțelege. Cum veți sta în fața Judecății Lui și ce răspuns îi veți da, de va fi mâine să muriți?! Dacă aveți credință în Dumnezeu precum spuneți, atunci faceți fapte demne de credință! Cât despre pomelnice: e de datoria noastră să ne rugăm pentru cei morți, cât și pentru familie, deci n-ați făcut rău.