mântuirea

0
0

Bună ziua, părinte şi… binecuvântaţi. Eu am o dorinţă să merg la mănăstire să mă călugăresc, dar îmi este frică să nu pot duce crucea, ce să fac, am încercat viaţa stând 2 ani la mănăstire, dar din lucrarea răului am ieşit şi face tot posibilul să mă înstrăineze, aş dori un sfat.

  • Sergiu a întrebat 13 ani ago
  • last edited 3 săptămâni ago
  • You must to post comments
0
0

Iustin Pârvu ne spune despre monahism: multă lume se întreabă adesea ce este monahismul și care este rolul acestuia în cadrul Bisericii. Monahismul este parte din trupul Bisericii, reprezintă chiar un suport, un fundament în cadrul acesteia, deoarece în istoria Bisericii monahii au creat cultul liturgic: Liturghiile (cele trei liturghii: a Sfîntului Ioan Gură de Aur, a Sfîntului Vasile și a Sfîntului Grigorie Dialogul); cele șapte laude (Sfîntul Ioan Gură de Aur); imnografia, iconografia. De-a lungul istoriei creștinismului, toate sinoadele ecumenice au fost conduse de monahi, care, ca o flacără, au menținut și au apărat și au elaborat dogmele și învățăturile Bisericii. Tot monahii au întocmit reguli pentru organizarea și administrarea Bisericii. Astfel putem spune că monahismul este inima Bisericii. De-a lungul existenței sale monahul s-a dovedit a fi un mărturisitor autentic al credinței și vieții creștine. Monahismul a fost cel care a menținut unitatea Bisericii, deoarece el a fost creat pentru credincioși, pentru ca aceștia să poată să atingă ceea ce este dificil de realizat în mijlocul lumii. Jertfa monahului pentru lume, asceza, lupta împotriva patimilor, dobîndirea virtuților, rugăciunea și relația fiecăruia cu dumnezeirea sînt elemente care definesc viața monastică. Monahismul nu se definește prin fanatism sau cum îl văd unii ca pe ceva îngust și obtuz, ci el prin însăși existența lui a menținut un creștinism viu care a mărturisit adevărul bazat pe credința în moartea și Învierea lui Hristos. Monahul în toată viața lui trăiește între cer și pămînt, răstignindu-și patimile, conștient de lupta cu vrăjmașul, dar în același timp trăind cu bucuria biruinței Învierii. Monahismul înseamnă viață și iubire, este chipul cel mai frumos de viețuire pe care ni l-a lăsat Hristos. Este chipul cel mai nobil de trăire armonioasă în comuniune nu numai sub aspect liturgic ci și de comuniune în felul de viețuire, de rugăciune, de administrare a bunurilor materiale. În societatea modernă de astăzi, omul trăiește diverse drame, dar cea mai grea este cea însingurării, a îndepărtării de Dumnezeu. Aceasta conduce la egoism. Monahii experimentează și aprofundează departe de lume iubirea față de Dumnezeu și de aproapele. Monahii, trăind departe de lume, se jertfesc pentru lume pentru că, din iubirea, jertfa, viața și munca lor să se hrănească duhovnicește și să sporească și ceilalți oameni. Monahul trebuie să fie iubire, jertfă, neagoniseală și milostenie. Cînd plînge lumea, plînge și monahul, iar, cînd se bucură, aduc împreună laudă lui Dumnezeu. Deci monahul ia chipul îngerului pe pământ și de nu se întâmplă așa, mult se osândește. Sfântul Antonie a întrebat un frate, de ce vrea să devină monarh, acela rărpunzând că pentru a fugi de ispitele lumești și pentru a se mântui! Și sfântul Antonie i-a răspuns: cu așa gând, nu vei putea fi niciodată monah. Deci această alegere se face din neasămuita dragoste față de Dumnezeu. Și precum ne învață Domnul că: cine pune mâna pe plug și se uită înapoi, nu e vrednic de Mine… Așa și călugărul, de nu e sigur, ori are îndoieli în privința scopului final a acestui mare și sfânt vot, atunci nu e vrednic să îmbrace acest chip. Sunt mari sfinți asceți, care toată viața s-au nevoit în Domnul și înainte de moarte doar au fost călugăriți. Vă recomand să citiți Patericul, Everghetinosul și veți afla mult mai multe despre trăirile, ispitele, luptele monahului. Deastfel trebuie și să vă spovediți și lăsați să fiți călăuzit de un om înduhovnicit, care vă va înștiința de pregătirea dvs sufletească spre îmbrăcarea acestui cin. Arhiepiscopul Antonie de Golânsk și Mihailovsc e de părerea că: dacă omul ce dorește să devină monah, nu a ajuns la treapta rugăciunii inimii, atunci nu trebuie sub nici un chip să primească această mare taină. Deci sunt condiții la care sfinții marii noștri părinți ne-au lăsat scrise spre călăuzire în pașii pe care dorim a-i face și cu ceea ce ne vom confrunta. Părerea mea este: că trebuie să vă pregătiți de acest pas duhovnicește, lângă un om înduhovnicit și întărit în cele ale călugăriei, fiindu-i în ascultare, apoi să lăsați celor mai mari să decidă când sunteți gata a primi această taină.

Doamne ajută, miluiește și iartă!

Cu râvnă întru Domnul,
Vitalii Mereuţanu – Magistru în Teologie

  • You must to post comments
Afișare 1 rezultat
Răspunsul tău

Te rog să te mai întâi pentru a trimite.