Spunea un părinte că „cel ce se scârbeşte pentru păcatele sale este ca vremea înnourată care, în curând va slobozi apa, adică lacrimi „. Şi deci nu lacrimile sunt scopul în sine, ele doar sunt o urmare a conştientuzării propriilor păcate, o permanentă întristare a minţii şi a inimii pentru păcate, o stare de umilinţă pentru că nu putem face cele bune cât trebuie. Căci uneori putem avem şi toatal altfel de lacrimi de întristare că ne avem ceea ce dorim, că nu suntem mulţumiţi de starea existentă, şi aceste din urmă nicidecum nu sunt lacrimi duhovnicesşti. Dar din momentul când vom înţelege câte a făcut şi face Domnul pentru noi şi vom vedea şi cum ne atârnăm faţă de toate aceste daruri, vor apărea şi lacrimile şi căinţa, şi zdrobirea de inimă.

Lacrimile ne dau tuturor nădejdea mântuirii, ne spala păcatele şi aduc pacea conşiiinţei noastre.

Prot Victor Mihalachi